Ambele condamnări ale lui Adrian Năstase au fost însoţite de ameninţări voa­late din partea acestuia. Ambe­le sunt generate de o profundă stare de nemulţumire faţă de libertatea Justiţiei. Există, însă, diferenţe majore între ele: de context şi de destinatar.

Prima ameninţare fusese lansată cu puţin timp înainte de prima condamnare: la adresa rivalilor săi politici. Era luna mai a anului 2012. Plină de speranţe pentru P.S.D., instalat confortabil la pu­tere, după dărâmarea Guvernului Ungureanu. Pli­nă de speranţe, aşadar, şi pentru Adrian Năstase. Tonul din declaraţiile lui, date după ce la Justiţie fusese numit un fost consilier personal de-al său, Titus Corlăţean, indica un om foarte sigur pe el – o siguranţă ce îi reactivase aroganţa din anii de glorie –, un om foarte sigur nu numai pe victoria sa în lupta cu Justiţia, ci şi pe apropierea zilei care ar fi făcut posibilă o răzbunare. „Şi pentru că, de câteva zile, am văzut o escaladare a retoricii min­cinoase din partea acestei unelte a justiţiei băses­ciene (Monica Macovei – n.r.), cred că trebuie să aflăm şi adevărul. Să îi transmit faimoasei luptă­toare anticorupţie că, surpriză, miturile pot fi distru­se, odată cu mincinoşii care au stat la baza formă­rii lor”, scria Adrian Năstase, pe blogul său, în 22 mai, în preambulul unui termen (din multele suc­cesive) în recursul formulat în dosarul „Trofeul ca­lităţii”. Citind afirmaţiile vituperante ale lui Adrian Năstase, te întrebai la ce mituri se referă? Care sunt, în concepţia sa, mincinoşii care au stat la baza formării lor? Şi, în fine, ai fost tentat să-ţi pui o întrebare al cărei răspuns avertiza că va depăşi sfera benignă a retoricii : Cum şi cine va distruge respectivele mituri? Aceste rânduri, scrise cu doar o lună înainte de decizia încarcerării sale, puteau fi decriptate ca o ameninţare, voalată, la adresa Monicăi Macovei, a şefului D.N.A. şi a tuturor celor care au făcut parte din „Justiţia băsesciană” şi şi-au permis să-l investigheze şi să-l judece.

În 7 ianuarie 2014 – prima sa zi de detenţie în cea de-a doua condamnare – dl Năstase făcea publice, pe blogul personal, câteva rânduri, adresate, de data aceasta, propriilor săi colegi, discipoli, premierul Victor Ponta fiind, în context, pion principal. Declaraţiile făcute de dl Ponta şi înaintea pronunţării sentinţei – „E o mare ne­drep­tate ca Năstase să fie hăituit o viaţă întreagă de sistemul lui Băsescu” –, şi după – “este o justiţie generalizantă şi greşită” – par să nu fi avut nicio valoare pentru Adrian Năstase. Cuvintele lui tră­dează o profundă dezamăgire – ceea ce presupu­ne că, până în ultimul moment, a avut speranţa că va fi salvat. Sunt declaraţii ce pot fi interpretate ca avertisment transmis direct d-lui Ponta – “Răul poate fi făcut nu doar prin acţiune, ci şi prin in­acţiune. Faptul că actuala coaliţie a consolidat meca­nismele prin care Băsescu controlează sistemul judiciar la vârf, aplicând, în continuare, reguli aberante, este o mare neîmplinire” –, dar şi ca ameninţare – “va răspunde, oare, cineva, pentru răul făcut, pentru suferinţele şi pentru proiectele neîmplinite? Nu ştiu încă. Probabil că nu… Sau?”

La nici 24 de ore, venea o altă declaraţie. Care nu numai că intră în contradicţie cu afirmaţiile lui Victor Ponta, dar trădează tensiuni la vârful P.S.D. Întrebat dacă apre­ciază că fostul premier este condamnat politic, Ion Iliescu a răspuns: “Nu este, cred, o legătură, o conexiune directă între factorii politici şi justiţie”. E greu de spus dacă dl Iliescu crede sincer în aceas­tă ipoteză. Ceea ce pare cert e că aceste opinii di­ferite, pe un subiect extrem de sensibil pentru P.S.D., trădează falii în partid. Nu este exclus ca Victor Ponta să fie făcut responsabil pentru că nu a reuşit să-l salveze pe Adrian Năstase – nu nea­părat pentru că nu a vrut, ci pentru că, sub pre­siune externă, nu a putut. (La fel ca în cazul baro­nilor şi baroneţilor care, găsiţi de A.N.I. în stări de incompatibilitate, au pus presiune pe premier să-i salveze.) Să nu uităm că cel puţin o facţiune din partid îi pregătea lui Adrian Năstase revenirea în politică, în liga principală. Nu degeba a fost numit “simbol al P.S.D.”. Nu degeaba, la Congresul de anul trecut, a fost primit ca o figură mesianică, la a cărei apariţie, din difuzoare a început să răsune “Oda bucuriei”. Nu degeaba, în vara 2013, la un şi ceva după instalarea la putere, Adrian Năstase de­clara că e timpul ca P.S.D. să se apuce de treabă.

Vor fi unii, cu siguranţă, care vor spune că e doar problema strictă a partidului şi e treaba P.S.D. pe cine-şi alege reprezentanţi şi conducători. Nu, nu e doar treaba partidului, pentru că partidul livrează oameni în funcţii de conducere în stat. Deci, este şi treaba noastră, a celor conduşi de astfel de oameni.