Un jurnalist timișorean, în luptă cu un dragon din Veneția

ramona-balutescu-foto-marcel-neagUniversitatea de Vest a anunțat data ediției de anul acesta a Simpozionului Internațional Sf. Gerard de Cenad, și anume 25 noiembrie. Una dintre contribuțiile aparte la acest simpozion, dedicat fondatorului Diecezei Romano Catolice din Banat, va fi a colegei noastre de breaslă, Ramona Băluțescu, jurnalist timișorean care a activat și la Timpolis.

Simpozionul îi aduce laolaltă pe istoricii și cercetătorii europeni cu contribuții legate de personalitatea fascinantului episcop Gerardo Sagredo, cunoscut și ca Gerhard sau Gerard, singurul martir venețian, de la care nu s-a păstrat decât o operă (interesantă, și care a deschis discuții printre teologi și filosofi) dar care a marcat spațiul nostru prin convertirea la creștinism a populației de aici. 

Aflat la a patra ediție, simpozionul propune, pentru anul acesta, tema „Educația – școală și metodă”, participarea celor interesați urmând a fi anunțată, împreună cu trimiterea unui rezumat în engleză pentru lucrarea propusă, până în data de 6 noiembrie, la adresa conferences@trivent.eu. Mai multe informații pot fi obținute la http://trivent.wixsite.com/stgerard2016.

claudiu-mesarosCentrul de Cercetare în Istoriografie Filosofică și Filosofia Imaginarului, din cadrul Universității de Vest Timișoara, este organizatorul acestei ediții, avându-l pe conf. Claudiu Mesaroș drept coordonator al comitetului de organizare.

Am discutat cu colega noastră, Ramona Băluțescu, despre cercetarea de câteva luni pe care a desfășurat-o anul acesta în Veneția, cercetare legată de San Gerardo Sagredo, și despre câteva aspecte, inedite, ale muncii ei.

 

Ramona, cum de ai ajuns să fii atrasă de San Gerardo și care a fost propunerea proiectului tău?

Fascinația – nu greșesc folosind cuvântul – a pornit de la discuțiile cu Claudiu Călin, de la Dieceza Romano Catolică de Timișoara, și cu Claudiu Mesaroș, prieten și dascăl al meu la UVT. Mi s-a părut interesant destinul acestui călugăr benedictin, apoi abate venețian, care pleacă spre Țara Sfântă, dar ajunge la Budapesta și apoi vine la Cenad ca episcop al zonei în care ne aflăm și noi, un „plimbăreț” al locului, întru credință – care a creștinat Ungaria de atunci, alături de Regele Ștefan și de fiul regelui, Emeric. (Faptul că a mers mult pe jos a contat atunci când s-a cerut cercetarea relicvelor din altarul Bisericii Santa Maria e San Donato din Murano). Am fost invitată într-un grup care dezbătea pe marginea a ceea ce se prezintă azi drept singura operă ce a ajuns până la noi, a lui Gerardo, și anume„Deliberatio supra hymnum trium puerorum” – dar grupul s-a destrămat.

Între timp, apucasem să ajung iar la Veneția și Murano, și să încep să strâng, fără un scop anume, fotografii ale locurilor ce au legătură cu Gerardo. S-au ivit noi întrebări, am căutat răspunsuri, am participat la alte întâlniri legate de subiect și… într-o zi am constatat că San Gerardo Sagredo ajunsese pe lista mea scută de interese.

 

În ce a constat proiectul din Veneția?

Am dorit să fac o demonstrație academică de relații publice. Un studiu de caz legat de felul în care Dieceza Romano Catolică de Timișoara poate folosi, spre binele credincioșilor ei, relația cu această personalitate. Cum San Gerardo este fondatorul acestei dieceze, cred că este interesant să se știe ce a rămas până azi, de la și despre San Gerardo Sagredo – lucruri ce pot consitui, ulterior, baze pentru un pelerinaj. Am intrat în Programul Erasmus Placements al UVT, cu propunerea mea, după ce ea a fost primită cu interes de profesorul Giovanni Vian, ce predă istoria creștinismului la Universitatea Ca Foscari, din Veneția. Vreau să adaug aici că diferența dintre Biroul Erasmus de la UVT și cei care primesc străinii, la Ca Foscari, e ca de la cer la pământ, ai noștri fiind rapizi, logici, eficienți – lucruri cărora nu le-am găsit decât opusul, la universitatea venețiană. Dincolo de partea birocratică, lucrul cu profesorul Giovanni Vian a fost deosebit de plăcut, el fiind genul de cercetător onest, oferind date și sugestii, avid de lucruri noi și un partener de discuții, pe tema pe care lucram, minunat. De altfel sper să îl și avem oaspete la simpozionul nostru de la UVT.

3Ideea de pornire a fost simplă – ce a rămas după San Gerardo Sagredo, la Veneția și Murano? Cu toate acestea, lucrurie se complică pe teren. Deși știam deja de relicvele lui din Murano și de capela de la San Francesco della Vigna, din Veneția, unde pozasem deja în alți ani, eram sigură că trebuie să fi rămas mai mult, și că voi găsi în oraș și alte relicve sau măcar picturi și sculpturi care să arate cum a fost perceput, în ultima mie de ani, singurul martir venețian. Noi am lucrat împreună, știi că îmi fac temele minuțioase, deci mă documentasem de acasă legat de alte locuri unde urma să ajung, dar numărul lor a trecut de a se tripla, începând cercetarea la fața locului. Am pornit în bibliotecă, luând Istoria Bisericii Venețiene, în zece volume groase, în care, când era vorba de San Gerardo, chiar citind foarte greu în italiană, la început, am găsit și câteva greșeli, spre surprinderea și, într-un fel, și amuzamentul profesorului Vian, care mi-a dat dreptate. Apoi informațiile au început să se ramifice, să primesc date noi de la cei pe care îi contactam, să contribuie și întâmplarea (și în bine, și în rău) și să mă trezesc că am în față un noian de informații din care poți scoate câteva cărți, nu doar o lucrare academică.

Pentru că un jurnalist rămâne jurnalist, oricât ar încerca el, pentru o bucată de timp, să lucreze în felul istoricilor. Pleci să cotrobăi în niște foi dintr-o arhivă, legate de cineva, și te găsești întrebându-te (și chiar dorind să faci mai mult decât să te întrebi): Dar dacă nu e adevărat? Dar cum era contextul în care s-au întâmplat acestea? Dar rudele sau contemporanii ce ziceau? Dar care e resortul care i-a împins pe ăia să fie măgari? (Aici e, iar, o problemă – ca ziarist poți recurge la zone diferite de lexic, însă, de schimbi unghiul, ești mai mărginit de cerințele scriiturii academice).

04Strângând informații despre picturi, sculpturi, mozaicuri, relicvarii, dar și studii antropologice, explicații despre dinamica bisericilor din Lagună, despre felul în care a evoluat cultul sfinților în Veneția, am beneficiat și de ajutorul – foarte important – al câtorva persoane din domeniu, ca Davide Trivellato, de la Arhiva Patriarhală, Alessandro Polet, de la Biroul de presă al Patriarhiei, sau don Marco Scarpa, ce activa (acum am aflat că și-a anunțat retragerea) la San Pantalon.

A fost o perioadă fantastică, efervescentă, cu plusuri și minusuri, dar extrem de binevenită în cariera mea. Și plină de inedit – am fotografiat din piciorul unei tornade, în Lido, am ajuns să fiu ghid unor persoane, în zona Lagunei, m-am bătut cu un dragon, în termeni de relații publice.

 

Cum adică te-ai bătut cu un dragon?

Bine, nuanțez: cu imaginea publică a unui dragon. E legat tot de San Gerardo. Când mi-am făcut informarea, pe paginile de Wiki în engleză și franceză, despre Biserica Santa Maria e San Donato, din Murano, unde se află relicvele principale ale lui Gerardo, găseam orice, numai despre Gerardo nu. Inclusiv despre un anumit dragon, cu care s-ar fi bătut San Donato și care ar fi venit la pachet cu oasele sfântului, la relocarea acestora în Murano. Cum oasele acelea erau de orice dar nu de dragon și cum mă deranja că nea dragonul devenise mai important decât San Gerardo, care e, totuși, în masa altarului, am zis că e de datoria mea să intervin, mai ales că știam unde sunt, semi-pitite, acele oase. Adică nu sunt pitite doar că nu le vede nimeni, de nu știi unde să le cauți. Mi-am spus că tot muncă de PR e, să dinamitez mitul dragonului – măcar le-am atras tuturor atenția, în Veneția, asupra martirului lor.

05Jurnalistica te învață să gândești limpede unele lucruri. Dacă am o problemă cu dragonul, știu la cine să apelez. Am fotografiat cât mai clar (condițiile nu erau prea bune) cele trei coaste, și o bucată de altceva, și am fugit la primul care m-am gândit că mă poate ajuta: la directorul Muzeului de Științe Naturale din Veneția, biologul marin Luca Mizzan.

Ar fi trebuit să vezi fața lui, când, oprindu-l în curtea muzeului (îi știam chipul de pe net), i-am spus că am o problemă cu un dragon. S-a pus să râdă și a zis „OK, hai să vedem”. Cercetătorii pasionați sunt mereu avizi de șarade, de un neobișnuit ce se cere dezghiocat. Și știu să râdă, în timp ce își fac temeinic treaba. Așa a fost și cu Luca și cu colegul lui – mai întâi am mers în biroul lui, unde erau tot felul de cochilii și preparate, și am văzut și o carte groasă cu schelete de balenă. Am negociat ce specie e animalul, adică ce fel de balenă, că era clar că e balenă, de e fosil au ba (s-a decis că nu e fosil) și Luca a sărit în picioare și mi-a zis să-l urmez.

06Pe lângă că am trecut ca fulgerul prin muzeu și am apucat să văd ingeniozitatea cu care erau prezentate anumite animale, ne-am oprit și la animalele rare sau fanteziste – pentru că Luca Mizzan a vrut să-mi arate ce mai exista în colecțiile unor biserici din Lagună. Erau acolo inclusiv „animale” contrafăcute, spre a face mai interesante colecțiile de demult. Și ne-am oprit și sub un imens schelet de balenă, capturat lângă Nisa, unde Luca mi-a arătat osul atlas, în schelet – adică exact al patrulea os din Murano. Așadar, „dragonul” este sau Balaenoptera physalus (Linnaeus, 1758) sau Physeter catodon (Linnaeus, 1758). Adică o balenă. Caz rezolvat.

Desigur, nimeni de la biroul de presă al Patriarhiei nu știa de ce există acele informații, și nu altele, pe Wiki. Și nici parohul. Și nici nu s-a schimbat ceva după ce au aflat. Încă. Doar explicația cu dragonul va primi un link nou. Poate chiar acesta. Nu că ar fi Wiki un arbitru al eleganței dar e bine să nu rămână nici acolo informații eronate.

 

Care a fost cel mai important punct al proiectului tău?

În tot timpul petrecut acolo am făcut multe lucruri aparte și deosebit de interesante. Dar momentul cel mai important a fost cel al audienței la patriarhul Veneției, arhiepiscopul Francesco Moraglia. Da, Veneția și Lisabona au patriarh catolic. Îl întâlnisem în câteva rânduri, deja, la ceremonii la care au participat mai multe persoane, pe arhiepiscop, și am rămas impresionată de cuvântul pe care l-a oferit, la începutul verii, la Biserica Santa Maria della Salute, cu ocazia sărbătorii persoanelor consacrate, unde am fost și eu invitată să fiu de față. A fost un speech atâta de cald, profund și simplu, și a fost rostit fără emfază – dar cu o clară implicare a patriarhului în ce spunea. După ce am plecat de la ceremonie, mi-am spus că mi-aș dori să îl întâlnesc.

Toți cei cu care am vorbit despre asta m-au descurajat, pe mai multe planuri. Totuși, când am considerat că am strâns destul de mult, cu cercetarea mea, am solicitat o audiență, cerând și câteva cuvinte pentru lucrarea mea, explicând și ce fac în Lagună. Dintr-o vizită de câteva minute, cum mi se spusese că va fi, s-a dilatat toltul, iar patriarhul a fost o gazdă extraordinară, fiind și pregătăt pentru tema de discuție propusă, și interesat de concluziile mele, după cercetarea din Veneția. De asemenea, am vorbit și despre catolicism în România și în Europa și sper că am fost o bună ambasadoare a ideilor pe care încerc să le promovez de ani de zile prin scrisul meu, legate de relațiile inter-confesionale.

07O parte din cuvintele pe care mi le-a oferit, despre San Gerardo Sagredo (în traducerea bazilienei Valentina Hădărău) este aceasta: „Episcopul Gerardo Sagredo, atât de legat de Veneția – unde s-a născut și a devenit apoi călugăr și abate la S. Giorgio – este decisiv pentru evanghelizarea unor popoare ale Europei Orientale, este un sfânt și martir din urmă cu o mie de ani, dar care păstrează intactă întreaga putere a mărturiei sale – ar trebui să fie mai cunoscută istoria sa și în zilele noastre, pentru că este foarte actuală.

Astăzi, mai mult ca oricând, un sfânt ne amintește că lucrul cel mai puțin evident, mai puțin banal  și cel mai necesar  este asemănarea tot mai mult cu Isus, a-L duce și a-L «spune» cu viața. Și, a se asemăna, a-L duce și a-L spune pe Isus Cristos, cu viața, este incomod. Uneori costă și sacrificiul vieții, cum s-a întâmplat și cu Sfântul Gerardo, și cu mulți alți sfinți, în mod special la început, recunoscuți de către biserică drept martiri – martirii au fost primi sfinți, și greșesc cei care  gândesc că, azi, acea epocă s-a terminat”.

08M-a bucurat să îl descopăr, în arhiepiscopul Francesco Moraglia, patriarh al Veneției, pe părintele atent și cald pe care îl intuisem prima dată când ne-am intersectat, din acea predică. Un om interesat în a vedea cine e în fața lui și cum gândește. Un om care nu doar dă sau ia, ci care schimbă. Am fost impresionată și că, imediat cum am intrat în biroul lui, și-a amintit exact unde ne mai văzuserăm, deși nu mă prezentasem în primele dăți. Și mi-am adus aminte un lucru legat de ierarhii cu adevărat înalți, pe care îl deslușisem, cu mirare și bucurie, de la mitropolitul ortodox Nicolae Corneanu: că un om adevărat, indiferent de cât de sus a ajuns pe scara socială, te citește după cum i te uiți în ochi, și îți răspunde cu aceeași onestitate și căldură pe care i le oferi.

Prin natura meseriei, m-am mai intersectat cu șefi de state, capete încoronate, politicieni, diplomați, episcopi, cardinali și chiar câțiva patriarhi. Dar întâlnirea cu șeful bisericii catolice venețiene a fost mai aparte, exact prin căldura și deschiderea unui om prezentat de toți, până atunci, ca rezervat și rece. Și sunt sigură că ne vom revedea cu bucurie – mai ales că, spunându-i că studiul meu va ajunge și publicat în formă de volum, mi-a replicat că și-ar dori să existe acest volum și în italiană, pentru oamenii lui. Și va exista.

 

Dincolo de meserie, ți-ai adus ceva inedit, de acolo, la colecția ta de ”oameni, amintiri sau idei faine”?

Să știi că da. Dar e legat, ca de obicei, și de meserie. După ce, acum câțiva ani, alergam prin Veneția cu bărcile celor de la Ambulanță, pentru un material publicat de TIMPOLIS, acum a venit un alt moment din care trebuia să iasă un articol de suflet, pentru că altfel nu se putea. Mă refer la conglomeratul cunoștinței mele cu mezzosoprana Roxana Constantinescu, și la tot ce a venit cu această cunoaștere a noastră.

Îmi place lumea operei, magia de acolo, îmi plac lucrurile de dincolo de scenă, creșterile, efortul ca ceva să fie într-un anumit fel, în noaptea premierei. Și îmi plac, în general, oamenii pe care îi întâlnești în lumea asta. Cei care pun suflet, înainte de a se gândi la buzunar sau la construirea eșafodajului de divă.

09Și iubesc Teatrul La Fenice. Am fost, în timp, la mai multe spectacole, aici, am și câteva idei pentru viitor, legat de ce aș vrea să scriu referitor la acest loc. Dar a fost prima dată când m-am hotărât să interacționez altfel cu ceea ce este în spatele scenei, să trec de asepsia cortinei venețiene. Am publicat materialul despre Roxana, rolul ei în Norma și ce mai era de spus, ca „experiență completă”, în Oradea Press. Dincolo de asta, aș vrea să spun că m-a bucurat enorm să dau de un om frumos, dublând  un cântăreț talentat, în Roxana Constantinescu.

Am fost încântată de faptul că am putut să ne migălim amintiri – fără să fie un scop în sine – în Veneția, atât la câteva terase, precum și prin locuri pe care nu le știam sau eu sau ea, condimentate cu mici povestiri sau întâmplări. N-am să știu niciodată dacă un loc anume, din Biserica San Francesco della Vigna (pentru că am dus-o pe Roxana și la capela lui San Gerardo al meu), unde știam eu niște picturi aparte, este sau nu deschis publicului, pentru că de fiecare dată când am ajuns acolo, explorând, nu era nimeni și părea oarecum… din alt film. Iar noi am încercat să ne bucurăm de tot ce am văzut, fără să deranjăm – uneori în vârful picioarelor.

10De asemenea, am fost fericită – acesta e cuvântul – să pot să împart cu încă o persoană faină un loc la care țin așa mult – Cimitirul San Michele. Am fost împreună cu Roxana la monumentele lui Diaghilev, Brodski, Stravinski, Filtsch, Doppler. Și la poarta mare din spatele cimitirului, de unde ai o priveliște extraordinară spre Veneția. Am făcut și fotografii, dar ne-am și cunoscut una pe alta – și știu că ne vom mai intersecta și că o să-i urmăresc cu bucurie cariera.

Cândva, în alt an, când am ajuns prima dată la intrarea principală a Spitalului Civic din Veneția, care face un unghi de 90 de grade cu fațada Bisericii Giovanni e Paolo, mi-am spus că, într-o zi, cândva, voi folosi locul acela pentru niște poze „altfel”. Acum a venit momentul. După ce ne-am hârâit (de fapt, eu) cu un gondolier, i-am ocupat puțin spațiul de coborâre spre gondolă și am reușit, cu Roxana, câteva poze care îmi sunt foarte dragi și care mi-au bifat promisiunea din trecut.

 

Foto: Arhiva Ramona Băluțescu.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

Jurnalist Timpolis, sorin.olaru@timpolis.ro