De numeroase ori atunci când s-a adus în discuţie posibilitatea amenajării la Timişoara a unui Spital Regional, s-a adus argumentul că investiţia ar putea fi realizată pe amplasamentul clădirii în roşu din Calea Torontalului care ar fi trebuit să fie Spitalul Municipal Timişoara. Specialişti care deţineau poziţii de vârf în sistemul sanitar timişean la momentul realizării acestei construcţii spun că investiţia făcută în zonă este inutilă, raportată la cerinţele unui spital regional…

Medic: „În niciun caz nu se poate folosi construcţia aceea neterminată pentru un Spital Regional”

De când a început să se vorbească despre posibilitatea realizării la Timişoara a unui spital regional, construcţia în roşu realizată de Ministerul Sănătăţii pe Calea Torontalului, din Timişoara, a fost indicată ca amplasamentul cel mai potrivit.

Medicul Liviu Cârstea, care era director al Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate Timiş, în momentul realizării construcţiei de pe Calea Torontalului – clădire care ar fi trebuit să fie noul Spital Municipal – spune că imobilul  care stă „în conservare” de aproape 20 de ani nu ar putea fi compatibil cu cerinţele necesare pentru construcţia unui spital regional: „În niciun caz nu s-ar putea folosi clădirea aceea pentru construcţia noului spital regional care se doreşte a fi realizat la Timişoara. Este un imobil cu o concepţie total depăşită faţă de ceea ce se impune şi se cere acum. Acea construcţie a fost concepută pentru a corespunde vârfului de tehnologii medicale din anii 1995 – 1996, deci de acum 20 de ani. Acum nu mai are aproape nimic compatibil cu ceea ce ar fi necesar pentru un spital regional modern.”

În opinia sa, dacă s-ar decide ca Spitalul Regional să fie realizat pe acel amplasament, imobilul în roşu ar trebui să fie demolat. Concluzia ar fi că, în aceste condiţii, banii, deloc puţini, „îngropaţi” de Ministerul Sănătăţii în construcţia de pe Calea Torontalului reprezintă o cheltuială inutilă.

Un proiect fără continuitate

În 2011 se dădea acordul de principiu pentru construcţia, de către Ministerul Sănătăţii, în regim de parteneriat public-privat, a unei reţele de şase spitale regionale de urgenţă, în Cluj, Craiova, Iaşi, Târgu Mureş, Timişoara şi Bucureşti. Atât finanţarea, cât şi managementul viitoarelor unităţi spitaliceşti urmau a fi private, Ministerul Sănătăţii participând în parteneriatul acesta cu terenurile pe care urmau să se construiască spitalele, iar companiile eligibile, cu finanţarea. Criteriile de eligibilitate se refereau la cifra de afaceri a acestora, care trebuie să fie de cel puţin cinci milioane de euro, şi la profit, care trebuia să ajungă la minimum 500.000 de euro pe an.

Fostul ministru al Sănătăţii, Cseke Attila, spunea că prin acest proiect se urmărea crearea unor unităţi compacte autonome de urgenţă, cu funcţionalitate integrală – investigaţii, diagnostic şi tratament – care să facă posibilă eficientizarea serviciului medical prin reducerea timpului necesar şi a costurilor pentru stabilirea diagnosticului.

Noile spitale regionale de urgenţă  erau  gândite ca şi centre universitare care să asigure condiţii de asistenţă medicală de urgenţă unitară, în special pentru cazurile care necesită o abordare multidisciplinară în domeniul terapiei.

Spitalele de urgenţă regionale erau proiectate ca având între 700 şi 900 de paturi, costurile pentru realizarea unei singure unităţi sanitare de această dimensiune oscilând între 200 şi 300 de milioane de euro. Autorităţile estimau că investiţia va intra pe profit după doi – trei ani, iar după alţi cinci ani de funcţionare, banii investiţi vor putea fi recuperaţi. Ministerul Sănătăţii promitea că aceste spitale vor fi unele dintre cele mai importante proiecte de investiţii în infrastructura spitalicească şi estima că există şanse reale de materializare a proiectelor, întrucât, în forma propusă, finanţarea proiectelor nu va avea legătură cu bugetul statului, iar managementul spitalelor va fi privat. Construcţia spitalelor regionale de urgenţă ar fi urmat să înceapă, potrivit estimărilor din 2011 ale Ministerului Sănătăţii, în a doua jumătate a anului 2012. Niciunul dintre obiectivele enunţate atunci nu a mai demarat.