Se forţează Parteneriatul Strategic cu SUA?

Melania-CInceaPunerea cap la cap a mai multor decizii şi declaraţii politice ale lui Victor Ponta sau ale unor voci ale Puterii, din ultimul an – cea mai recentă fiind anunţarea demarării consultărilor pentru realizarea Parteneriatului Strategic cu China – converge spre întrebarea: nu cumva se forţează Parteneriatul Strategic cu SUA?

 

O dată cu vizita de zilele trecute, la Bucureşti, a vicepremierului chinez Zhang Gaoli a fost reconfirmată intenţia mai veche a lui Victor Ponta de a stabili Parteneriatul Strategic cu China, acum fiind anunţată demararea consultărilor pentru realizarea acestui parteneriat. O informaţie de natură să ridice semne de întrebare.

În primul rând, pentru că anunţul privind demararea consultărilor privind acest Parteneriat Strategic cu China nu a fost însoţit de nicio explicaţie oficială privind scopul, nefiind specificat nici dacă acesta va avea implicaţii asupra securităţii naţionale.

În al doilea rând, pentru că România are deja un parteneriat strategic încheiat cu SUA – Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI. Or, nu poate avea interese egale şi cu SUA, şi cu China şi, eventual, şi cu Rusia. Cu China există un parteneriat de cooperare, dar una este un parteneriat de cooperare, alta, un parteneriat strategic care, cel puţin teoretic, implică o componentă de securitate şi apărare. Apoi, nu a explicat nimeni dacă acest Parteneriat Strategc cu China este compatibil cu cel semnat cu SUA – agajate în apărarea securităţii europene –, dacă nu cumva intră în contradicţie cu acesta. Nu a anunţat nimeni ca, înaintea acestei decizii, să fi fost cerut acordul CSAT, instituţia investită prin Constituţie să organizeze şi să coordoneze unitar activităţile ce privesc apărarea ţării şi securitatea naţională.  

În al treilea rând, pentru că există câteva informaţii de background care adâncesc suspiciunea creată de recentul anunţ. Să luăm în calcul, pe de o parte, înteţirea contactelor dintre autorităţile române şi cele chineze. După ajungerea la putere a Guvernului Ponta, premierul român a făcut personal două vizite în China, una în iulie 2013 – când, la întoarcere, mergând la Ambasada SUA, la recepţia dată în cinstea sărbătorii Zilei Americii, de­clara, referindu-se la China: „Tocmai m-am întors dintr-o vizită într-o ţar­ă extraordinară, un bun prieten al României” –, iar a doua, în august anul acesta – când, citat de presa chineză, a declarat că admiră Partidul Comunist Chinez pentru felul în care şi-a condus poporul pe calea socialistă. Dan Şova, în calitate de ministru al Marilor Proiecte, a fost şi el de două ori la Beijing. Anul acesta, în martie, vicepremierul Liviu Dragnea mergea în China, să pregătească vizită premierului Ponta. Ministrul Economiei a vizitat şi el China de două ori, tot anul acesta, primind, la rândul său, la Bucureşti, vizita ministrului chinez al Energiei. A urmat, zilele trecute, vizita vicepremierului Zhang Gaoli – urmată de plecarea în China a ministrului Apărării, Mircea Duşa care va aborda cu omologul său “subiecte precum cooperarea bilateral între cele două Armate şi învăţământul militar” –, căruia dl Ponta i-a transmis, din SUA, că regretă că nu-l poate primi personal. Cuvinte pe care nu i le-a transmis şi Victoriei Nuland, adjunctul secretarului de stat american, în timpul vizitei sale în România, în ianuarie. Deşi pe agenda pu­blică a premierului nu figurase ni­cio altă în­tâlnire care să-i fi determinat ab­senţa, dl Ponta a evi­tat întrevederea cu d-na Nu­land. Venită în Ro­mânia să avertizeze că „un sistem corupt nunumai că slăbeşte de­mo­craţia din interior, în­să face o ţară vulnerabilă şi la influenţele din afara graniţelor, care ar dori să exercite o pre­siune nejustificată asu­pra politicilor eco­no­mice, de stat şi luarea de­ciziilor“. În plus, în cinci zile în care, oficial, nu s-a ştiut unde es­te pri­mul ministru al Ro­mâniei, acesta nu a avut ni­cio reacţie publică la adresa mesajului re­pre­zentantului Depar­ta­mentului de Stat al SUA.

Pe lista „informaţiilor de background” se înscrie şi Forumul China – Europa Centrală şi de Est, organizat, în noiembrie 2013, la Bucureşti. Unor Cancelarii europene le-a ridicat un mare semn de întrebare comportamentul autorităţilor de la Bucureşti – la cererea premierului chinez, de la tribuna Parlamentului României a fost îndepărtat drapelul UE, episod după care nimeni, din partea Puterii, nu s-a simţit dator cu vreo explicaţie – şi opacitatea în privinţa obligaţiilor concrete pe care şi le asumă România în contrapartida investiţiilor chineze.

Simultan cu vizita delegaţiei chineze la Bucureşti, CE difuza un document prin care le solicita ţărilor membre să rămână unite în negocierile de orice fel cu China. O atitudine care devoala temerea occidentalilor că un actant din echipa numită UE ar putea trăda interesele comunitare şi ar putea crea o breşă care să schimbe actuala ordine geopolitică în regiune. La rândul său, Deustche Welle, postul de radio arondat Guvernului german, declara că, dacă interesul României de a atrage noi investiţii este evident – „După 20 de ani de tranziţie către economia de piaţă şi şase ani de membră a UE, România descoperă că este privată de resursele de care ar avea nevoie pentru a depăşi stagnarea critică în care se găseşte. Investiţiile occidentale care au reprezentat orizontul de speranţă al societăţii în ultimii 20 de ani nu au venit decât în mică măsură şi nu dau semne că vor urma să vină, iar din multe motive România se vădeşte pur şi simplu incapabilă să profite integral de fondurile pe care UE i le pune la dispoziţie.” –, nu este la fel de clar care vor fi efectele secundare ale investiţiilor anunaţe de China: „Ceva scapă însă din toate aceste analize şi anume care este motivaţia Chinei însăşi şi care sunt în realitate obiectivele sale. China dispune de capitaluri imense neutilizate pe care încearcă să le plaseze avantajos în lumea largă oriunde găseşte un teren potrivit sau are o strategie politică globală nemărturisită? Întrebarea acesta va continua să se pună, dar pentru România problema este mai simplă. Dacă ştie ce vrea şi îşi defineşte cu precizie obiectivele, nu are motive să se teamă.”

Temerea părea mai justificată raportând-o la ceea ce transmitea postul guvernamental rus, Vocea Rusiei, în privinţa investiţiilor chineze în România şi în zonă: „Banii chinezilor merg doar în acele ţări din Europa de Est, unde liderii politici sunt decişi să iasă de pe orbita SUA. (…) cele 8 – 10 miliarde de euro puse la bătaie de China se traduc prin eliminarea definitivă a influenţei americane, mai ales cea militară şi politică din această zonă. (…) Rusia şi China au gândit împreună un vast plan de acţiune în Europa de Est, bazat pe crearea unui «coridor sanitar», alcătuit din câteva state din zona balcanică”. Din care România a refuzat oficial, să facă parte. Deocamdată.

Cert este că, la finalul acelui summit, nu ştiai pe seama a ce să pui desfăşurarea deplasată de forţe şi servilismul Puterii de la Bucureşti: pe seama imperativului pragmatismului sau a unei strategii geopolitice neasumate oficial, care prevede plasarea României pe o altă direcţie strategică decât cea pe care se află acum.

Pe aceeaşi listă a “informaţiilor de background” se regăsesc suspiciunile ridicate de decizia de anul trecut a Guvernului de a semna un me­­morandum cu compania chineză Huawei – stabilind „relaţii de cooperare strategică“ –, în condiţiile în care, se ştia, SUA o sus­pec­tează de spionaj. Exista, la un moment dat, informaţia că ac­ti­vităţile STS, oda­tă intrat în subordinea Gu­vernului – aşa cum şi-a dorit dl Ponta –, urmau să fie puse sub controlul unei astfel de firme. 

În al patrulea rând, pentru că Strategia Naţională de Apărare  a Ţării – emisă de preşedintele Traian Băsescu în prima parte a anului 2010 – nu a fost validată nici acum în Parlament, ceea ce pune sub semnul întrebării legitimitatea acestui document. Care men­ţionează printre obiectivele naţionale de securitate creşterea influenţei internaţionale a NATO şi a UE, în paralel cu consolidarea cooperării dintre ele. Odată votat, acest act pre­su­punea ca, imediat după adoptare, Exe­cu­tivul şi instituţiile cu responsabilităţi în do­meniu să fie chemate să-şi dezvolte, în baza lui, strategii sectoriale. Aşa, el nu are nicio valoare de jure. Şi nu e clar dacă tergiversarea adoptării SNAp e doar o coincidenţă. 

Punerea cap la cap a tuturor acestor aspecte converge spre întrebarea dacă nu cumva Puterea de la Bucureşti începe să forţeze Parteneriatul Strategic cu SUA?

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS