Şansa noastră şi neşansa lor

thumb-Melania CIncea iulie 2011Modificarea contro­ver­sată şi abuzivă a Constituţiei pare, în acest moment, un proiect blocat. Printr-o mişcare abilă. La care s-a recurs ca la asul din mânecă. Legea referendumului, în forma gândită de U.S.L. – care prevede reducerea pragului de prezenţă la referendum la 30% şi introducerea condiţiei unui vot de 25% din alegători, pentru validarea rezultatelor – şi cu scopul expres pentru care a fost concepută – trecerea fără probleme a proiectului de Constituţie marca U.S.L. –, s-ar putea să-şi facă efectul tardiv. Adică, după primul tur al prezidenţialelor de anul viitor.

Preşedintele Traian Băsescu a sesizat, sâmbătă, Curtea Constituţională, cu privire la această lege – semnată de Valeriu ZgoneaFlorin IordacheEugen Nicolicea şi Bogdan Ciucă – , acuzând că actul normativ conţine prevederi care “înfrâng” principii constituţionale legate de exercitarea suveranităţii de către popor. Motivaţia dată de şeful statului este că premisa unei manifestări democratice a suveranităţii prin intermediul poporului se poate asigura doar prin participarea la referendum a majorităţii cetăţenilor, majoritate care înseamnă 50% plus unu din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente. Prin această decizie a preşedintelui există probabilitatea mare ca artizanii noii legi fundamentale să rateze milimetric organizarea referendumului pe Constituţie în aceeaşi zi cu alegerile prezidenţiale din primul tur de scrutin. În accepţiunea Puterii, era nevoie de această mişcare pentru că, altfel, prevederile Constituţiei pe care şi-o doreşte, o Constituţie abuzivă, riscă să nu fie votată.

Să nu uităm că o mână de oameni au decis să modifice Constituţia după propriul interes. Aşa se face că a lipsit un proiect de modi­fi­care a ei, asu­mat politic de către Putere, ca­re trebuia apoi supus dezba­te­rii publice de către Comisia de Revizuire a Con­stituţiei. A lipsit centralizarea pe un forum con­stituţional a tuturor propunerilor de modificare a Constituţiei venite dinspre societatea civilă şi dinspre partide. A lipsit presa de la discuţii, ac­cesul fiindu-i interzis de către însuşi preşedintele Comisiei, dl Crin Antonescu. Propu­nerile de modificare ale Puterii au scăpat în mass-media pe surse. Multe sunt controversate şi oglindesc interese personale, de grup, nu interesele popo­ru­­lui.

„Forul suprem” este titulatura pe care actuala majoritate parlamentară şi-o doreşte ca definiţie a Parlamentului, în viitoarea arhitectură constituţională. Parcurgând amendamentele propuse de Comisia de revizuire a Constituţiei, observi conturându-se în tuşe pregnante ideea că Parlamentul este gândit a avea puteri discreţionare. Şi a acţiona în consecinţă. Iar de aici vorbim deja despre punerea bazelor unui regim autoritar. Orice stat democratic se bazează pe acel aşa-numit principiu al limitărilor şi echilibrelor (“checks and balances”). Pe o departajare între Puteri, o departajare care să nu excludă, însă, cooperarea între ele. În momentul în care, prin arhitectura constituţională, una dintre Puteri este pusă deasupra altora, vorbim despre o abolire de jure a acestui principiu, despre distrugerea filonului democratic al Statului, deci despre punerea bazelor unui regim autoritar – la care se poate ajunge nu doar prin concentrarea puterii în mâinile unui om.

Accentul nu s-a pus, aşa cum era de aşteptat, aşa cum s-a spus, pe modificarea legii fundamentale acolo unde forma ei actuală s-a dovedit a fi generatoare de tensiuni – gen coabitarea între un şef de stat şi un premier cu opţiuni politice diferite ori suspendarea pre­şedintelui din funcţie. Nu s-a mai vorbit nici despre modificarea formei de guvernământ, temă care ar fi generat, cu siguranţă, divergenţe în sânul uniunii de guvernare, pe motiv că nu toţi actorii U.S.L. mai sunt dispuşi să tragă în aceeaşi direcţie, la prezidenţialele de anul viitor. Despre trecerea la unicameral, niciun cuvânt. Iar în privinţa reducerii numărului de parlamentari, se încearcă doar o prostire a populaţiei. În textul propus apare cifra de 300 – vehiculată la referendumul pentru modificarea Constituţiei. Doar că se referă numai la numărul de deputaţi, fără a-l include pe cel al senatorilor.

Cele mai importante modificări le-au suportat prevederile care vizează Parlamentul. Dacă în proiectul de modificare a Constituţiei din 2011 – care a ţinut cont de rezultatele de la referendumul popular din 22 noiembrie 2009, unde 72,31% dintre cetăţenii care au participat la vot au optat pentru trecerea la un Parlament unicameral, iar 83,31%, pentru reducerea numărului de parlamentari la 300 – Legislativul rămăsese cu aceleaşi prerogative, artizanii proiectului noii Constituţii doresc să-i confere drepturi absolute în raport cu celelalte Puteri ale statului.

Organul reprezentativ al poporului român, forul suprem (sublinierea mea – n.a.) de dezbatere şi decizie al naţiunii şi unica autoritate legiutoare a ţării” – aşa sună definiţia rolului Parlamentului, în viitoarea Constituţie. Definiţie la care majoritatea parlamentară a subscris. Acel „suprem” anunţă că va deschide calea unui Parlament autoplasat mai presus de celelalte Puteri, mai presus de Constituţie. Un Parlament vrut ca for care va avea ultimul cuvânt. Indiferent de enormitatea sau ilegalitatea căruia îi va conferi titlu de lege.

Un alt amendament care duce în aceeaşi zonă, stipulează că „orice persoană de drept public, orice persoană juridică privată şi orice persoană fizică are obligaţia de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în faţa unei comisii parlamentare, în urma invitaţiei scrise primite din partea acesteia, cu respectarea principiului separaţiei puterilor în stat”. Cu menţiunea că activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui organelor judiciare. Totuşi, cum se poate “traduce” logic acest aliniat? Nu cumva prin faptul că parlamentarii, erijându-se în reprezentanţi ai diverselor instituţii ale statului de drept, vor putea cere oricui justificări pentru activitatea desfăşurată, adică inclusiv poliţiştilor sau chiar magistraţilor care vor avea în lucru un dosar care să-i vizeze sau care să le vizeze vreun prieten, vreun sponsor care trebuie protejat? Iar dacă aceasta nu se numeşte călcare în picioare a principiului separaţiei puterilor în stat, cum s-o putea numi?

Pentru un plus de putere, tot Parlamentul va fi cel care decide dacă poporul suveran are sau nu dreptul la referendum şi, mai mult, la ce tip de referendum. Dacă acum preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional este de a schimba regulile jocului. Excepţie de la problemele de interes naţional ar trebui să facă cele referitoare la revizuirea Constituţiei. Adică? Orice modificare de Constituţie se va face de acum încolo ignorând vocea poporului, cea a reprezentanţilor poporului fiind unica acceptată? Şi, în plus, în viziunea aceloraşi “specialişti” în Drept constituţional, organizarea unui referendum “se aprobă” de către Parlament, prin hotărâre, cu votul majorităţii membrilor săi. “Se aprobă”. Adică, vor vrea parlamentarii, sau păpuşarii din spatele lor, să lase poporul să se pronunţe pe o problemă de interes naţional, o vor face. Nu vor vrea sau nu vor avea interesul, nu o vor face. Aşa că recunoaşterea suveranităţii poporului va rămâne o chestiune de vitrină. Pentru că actualii artizani ai noii Constituţii nu ştiu sau ignoră faptul că suveranitatea parlamentară se exercită în interiorul suveranităţii Constituţiei. Acest cuvânt va fi, însă, cu siguranţă, fluturat în faţa mulţimii atunci când va putea servi interesele parlamentarilor (sau ale câtorva oameni), cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul referendumului pentru supendarea preşedintelui Traian Băsescu, în vara anului trecut. Situaţii pentru care au fost gândite condiţii propice pentru ca ideea să ajungă mult simplu transpusă în realitate: iată, aducerea pragului de prezenţă la vot, în cazul referendumului, la 30% din numărul persoanelor înscrise pe listele electorale.

Şi tot pentru un plus de putere, s-a recurs la o ciuntire a atribuţiilor actuale ale preşedintelui ţării. Dacă până acum urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei, putea fi cerută de Camera Deputaţilor, de Senat sau de Preşedinte, se doreşte ca viitoarea Constituţie să-i ia şefului statului acest drept, pentru a i-l lăsa “exclusiv” Parlamentului, care poate cere acest lucru într-o şedinţă comună a celor două Camere. E riscant, în viziunea lor, să ai un preşedinte care să nu fie la unison cu Legislativul şi cu Executivul. În plus, noua Constituţie ar urma să oblige primul-ministru să trimită în Parlament o “cerere motivată de suspendare din funcţie” a miniştrilor vizaţi.

A fost, în schimb, menţinut un amendament la capitolul imunitate parlamentară, care spune că “deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”. Care îi plasează deasupra cetăţeanului de rând. Practic, se încurajează în continuare acel abuz de imunitate, pe care ne-am obişnuit să-l afişeze mulţi parlamentari, în ultimii ani. Sau, altfel spus, procurorii sunt obligaţi să ţină la curent parlamentarii cu probele adunate, cu tehnicile de procedură penală la care intenţionează să recurgă, Apoi, după ce Camera ştie ce şi cum se întâmplă în dosar, îl cheamă la audieri pe omul care urmează a fi percheziţionat, reţinut sau arestat, îi explică despre ce e vorba şi – după negocieri probabil –, se pronunţă dacă le permite procurorilor să-I reţină, să-I percheziţioneze, iar judecătorilor, să-i emită mandatul de arestare.

Orice individ care vede un pic mai departe de partipris-uri politice de moment ori de dorinţa votului de blam la adresa fostei Puteri îşi doreşte ca acestei halucinante adunături de amendamente pregătite a mutila Constituţia şi a oferi puteri discreţionare Parlamentului să-i fie pusă stavilă urgent. Până nu e prea târziu. Argumente legale există. Pentru că sunt încălcate flagrant principii sacrosancte ale statului de drept.

Prin urmare, atacarea la C.C.R. a Legii referendumului – indifferent de acuzele care vor fi aruncate între actorii politici, între reprezentanţii unor instituţii ale statului – e spre binele majorităţii. E şansa noastră, a celor mulţi, de a nu suporta consecinţele unei Constituţii abusive, şi neşansa lor, a celor puţini, care şi-o doresc abuzivă pentru un plus (necontrolabil) de putere.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS