România, condamnată la CEDO pentru malpraxis confirmat în instanţele din Timiş

doctoriDeşi foarte puţine cazuri de malpraxis ajung să fie confirmate în instanţele din România, pacienţii sau familiile acestora care au avut curajul să apeleze la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ajung să aibă câştig de cauză. Colegiul Medicilor spune că se ajunge în astfel de situaţii şi din cauza sistemului asigurărilor de malpraxis, care este unul defectuos.

 

Caz infirmat de procurori, confirmat la CEDO

Printre condamnările recente ale României, în dosare ajunse pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, se numără şi cazuri de malpraxis infirmate în ţară, dar care sunt confirmate şi reglementate corespunzător de instanţa europeană.

Un caz recent a trecut prin instanţe succesive din Timiş, dar până la urmă a ajuns tot la CEDO. Petru Mihu, un bărbat de 78 de ani, din Sibiu, a apelat la CEDO fără a cere vreo despăgubire morală sau materială de la Statul român. El a acuzat faptul că fiul său a decedat în urma unei neglijenţe medicale şi că ancheta penală care a urmat a fost îndelungată şi ineficientă. Prin decizia dată recent, CEDO i-a dat, în parte, dreptate. Totul în urma unui maraton judiciar întins pe ani de zile în ţară.

După ce Judecătoria Timişoara a decis trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale faţă de medicii acuzaţi de ucidere din culpă, procurorii de caz au dat o rezoluţie de scoatere de sub urmărirea penală, în 2009. În urma contestaţiei, în 2010, Judecătoria Timişoara a decis redeschiderea urmării penale. Din nou însă în 2011 procurorii au hotărât scoaterea medicilor de sub urmărire penală. Cazul a fost redeschis a treia oară în 2011, când din nou Judecătoria Timişoara le-a dat dreptate, cazul fiind oficial reluat în 2012 când, din nou, a urmat o scoatere de sub urmărire penală, de această dată confirmată în instanţă.

În decizia dată în urmă cu câteva săptămâni, CEDO a precizat că de la decesul pacientului şi până la decizia finală în instanţă au trecut şapte ani şi trei luni, investigaţia cuprinzând lungi perioade de inactivitate imputabile anchetatorilor.  

Acesta este însă doar un caz, din multele similare care nu mai ajung nici la procurori, nici în instanţă. Aceasta pentru că demersul pacientului într-o reclamaţie de malpraxis porneşte cu o petiţie a reclamantului adresată Comisiei de Malpraxis, prin care acesta cere o anchetă. Membrii Comisiei solicită apoi documentele necesare de la spitale şi medicii implicaţi în caz, adunând datele pentru anchetă, iar în caz de nevoie, reclamatul este anunţat că trebuie să adauge la dosar expertiza unor specialişti sau a mai multora, expertize ale căror costuri trebuie să le suporte.

Astfel, victima sau familia acesteia este obligată de multe ori să plătească expertizarea doveditoare necesară instrumentării cazului res­pectiv de malpraxis, expertizare care poate avea costuri de ordinul miilor de euro. În plus, expertizarea se face de către anumiţi specialişti de rang înalt, care sunt destul de puţini, chiar la nivelul unor judeţe mari. Din lista judeţeană a experţilor, Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis desemnează un grup de experţi sau un expert, în funcţie de complexitatea cazului, însărcinat cu efectuarea unui raport asupra cazului. Dar, de regulă, există un singur expert într-o anumită specialitate, care poate fi chiar expertul reclamat. Se poate ajunge astfel la situaţia în care să nu poată fi desemnat niciun expert pentru întocmirea raportului asupra cazului.   

Nemulţumiri legate de asigurări

Cu toate că s-a tot vorbit despre îmbunătăţirea cadrului legal pe acest segment, victima unui caz de malpraxis sau familia acesteia continuă să aibă şanse extrem de mici de a primi despăgubiri. Aceasta deşi medicii şi unităţile sanitare plătesc sume deloc mici pentru primele aferente asigurărilor de malpraxis.

Existând cazuri în care, în cazul unor chirurgi de exemplu, valoarea anuală a primelor pentru asigurarea de malpraxis ajunge şi la 200 de euro, se estimează că, în fiecare an, în contul societăţilor de asigurare care încheie astfel de poliţe ajung peste 45 de milioane de euro.

Potrivit unor surse din sistem, societăţile de asigurare „se bat” pe încheierea unor astfel de poliţe, pentru simplul motiv că sunt cele mai profitabile, asigurând un profit mult mai mare decât asigurările de viaţă.

O interpelare făcută la începutul anului de către senatorul Valeriu Todiraşcu, la Ministerul Sănătăţii, cu privire la sumele încasate pentru poliţele de malpraxis şi rămase neutilizate, a rămas fără răspuns, deşi termenul legal în care trebuia formulat acesta a trecut de mult.

„Din punctul nostru de vedere, în momentul de faţă asigurările de malpraxis reprezintă doar o metodă de îmbogăţire fără just temei a unor societăţi de asigurare. Prin lege medicii sunt obligaţi să încheie o astfel de asigurare, însă contractele sunt făcute în aşa fel încât să acopere pagubele materiale, şi nu cele morale, deşi multe instanţe din România dispun despăgubiri morale care sunt mai mari decât cele materiale. În plus, multe contracte prevăd obligaţia ca medicul să anunţe societatea de asigurare într-un termen extrem de scurt cu privire la posibila pretenţie în caz de malpraxis. Dar medicul e posibil să afle mult mai târziu că s-a depus o astfel de plângere împotriva sa”, ne-a declarat preşedintele Colegiului Medicilor din România, medicul Vasile Astărăstoae.

Print Friendly, PDF & Email