Prof. univ. dr. Marcel Tolcea: „Siguranţa naţională nu e periclitată doar de corupţie, ci şi de şcoala românească”

Marcel Tolcea2Mai sunt câteva zile până la debutul unui nou an universitar. L-am invitat pe prof. univ. dr. Marcel Tolcea, de la Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării a Universităţii de Vest din Timişoara, membru al Senatului acestei instituţii, la un dialog despre modificările aduse, prin ordonanţă de urgenţă, Legii educaţiei, despre problemele grave cu care se confruntă învăţământul universitar românesc – care a ajuns să şcolarizeze studenţi care nu ştiu să scrie după dictare şi nu ştiu să lege o frază –, despre cauzele acestor neajunsuri şi despre posibile portiţe de salvare. În cazul în care lucrurile vor merge în acelaşi ritm, avertizează Marcel Tolcea, „se va ajunge, mai în glumă, mai în serios, la servicii all inclusive: dai banu şi ţi se garantează diplomă, master, doctorat. În funcţie de câţi bani ai”.

 

„Elementul de la care trebuie să pornească orice discuţie în materie de reformă în învăţământ este cuvântul magic, buget”

Avem o Lege a Educaţiei modificată fundamental, printr-o ordonanţă de urgenţă. Unele din cele 97 de noi prevederi au stârnit vii controverse şi valuri de nemulţumire. De exemplu, înfiinţarea de colegii, în universităţi, pentru elevii care nu au promovat examenul de bacalaureat, la fel, pentru cei care nici măcar nu s-au prezentat la acest examen, a treia sesiune de bacalaureat, organizarea de doctorate la formele de învăţământ cu frecvenţă redusă. Artizanii acestei legi o laudă ca fiind bună. Dumneavoastră, ca reprezentant al mediului universitar – care nu a fost consultat de Executiv, înainte ca Guvernul să treacă la modificarea legii –, cum o vedeţi?

Nu aş vrea să răspund în alb şi negru. Legea de dinainte a avut câteva avantaje foarte importante, dar dincolo de acestea, ceea ce a contat a fost maniera în care a fost aplicată. Degeaba o lege este foarte bună dacă cei care o pun în aplicare şi cei care veghează la respectarea ei fac lucruri mai mult sau mai puţin corecte. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, învăţământul românesc – şi mă refer aici la cel universitar – este subfinanţat, ceea ce s-a întâmplat şi pe timpul Legii Funeriu, şi înainte, şi continuă şi acum. Cred că elementul de la care trebuie să pornească orice discuţie în materie de reformă în învăţământ este cuvântul magic, buget. În al doilea rând, există un lucru care nu a fost pus în aplicare, atunci când se putea, prin Legea Funeriu, subvenţionarea studentului pe un întreg ciclu de licenţă. Acum, dacă avem 50 de studenţi înscrişi la un program şi o specializare la care avem studenţi repetenţi ori care abandonează cursurile, facultatea este în postura de a nu mai primi salarii sau de a-şi creşte numărul de ore, de a face cursuri la comun şi, în felul acesta, nu mai putem vorbi despre calitate.

Reîntorcându-mă la lege, deşi sunt câteva lucruri care ţin de facilitarea accesului la cursuri de master sau la echivalarea acestora cu cursuri organizate de diverse forme de învăţământ postuniversitar, în mare, nu se poate vorbi despre prevederi care să ducă la o îmbunătăţire a actului educativ. Mă refer aici, în primul rând, la înfiinţarea colegiilor în cadrul universităţilor, în sine o iniţiativă excelentă. Dar colegiile nu trebuie înfiinţate pentru cei care nu-şi iau luat bacalaureatul, ci, aşa cum se întâmplă în alte ţări, pentru specializări intermediare între cunoştinţele pe care ţi le dă liceul şi cele pe care ţi le dă universitatea.

„PSD a întins o plasă, nu cu ulei, ca în campaniile electorale, ci o plasă cu studii universitare”

De fapt, sunt fostele post-liceale…

Exact. Şi în SUA, de exemplu, existau aşa-numele preparatory school. Dar nu în universităţi. La noi, însă, s-a recurs la această soluţie pentru că universităţile nu mai au studenţi, numărul lor a scăzut în mod dramatic.

 

Un aspect confirmat de INS, atât pentru universităţile de stat, cât şi pentru cele private. În 2007, de exemplu, la universităţile de stat erau 500.000 de studenţi, pentru ca anul trecut, să fie 340.000, iar la privat numărul a scăzut de la puţin peste 410.000 la aproape 80.000. Cum explicaţi această măsură?

În primul rând, e o problemă ce ţine de natalitate. Copiii care se înscriu acum la facultate sunt născuţi în prima parte a anilor 90, perioadă în care natalitatea a scăzut foarte mult în România. Deci, toate universităţile din România au ajuns în situaţia de a se confrunta cu o criză de studenţi, de a desfiinţa facultăţi.

Apoi, în cazul celor particulare – deşi fac o concurenţă neloială universităţilor de stat, la unele, taxele fiind mai mici decât la stat, iar felul în care se trece la examene e cunoscut de toată lumea – se înregistrează o reticenţă, în urma numeroaselor scandaluri care le-au marcat, în ultimii ani.

Pe de altă parte, povestea aceasta cu colegiile şi organizarea acelei celebre deja sesiuni speciale de bacalaureat reprezintă lucruri cât se poate de jalnice. Abia-abia s-a reuşit inducerea ideii că bacalaureatul e un examen serios, când a venit această lovitură electorală, o lovitură de imagine pentru PSD. Care nu face altceva decât să dea mită atunci când întinde o plasă, nu cu ulei, aşa cum se întâmplă în campaniile electorale, ci o plasă cu studii universitare.

Marcel Tolcea portret2„Se va ajunge la servicii all inclusive: dai banu şi ţi se garantează diplomă, master, doctorat”

Ce câştigă societatea dacă sistemul educaţional îi livrează oameni nepregătiţi, unii semianalfabeţi, dar care intră în viaţă cu o diplomă de licenţă la purtător?

Problema semianafabetismului ţine, în opinia mea, de siguranţa naţională, care nu e periclitată doar de corupţie, ci şi de şcoala românească. La nivel general, aceasta produce ceva la limita dintre semianalfabetism şi confuzie. Există foarte multe licee în România care livrează pe piaţă absolvenţi străluciţi, dar în cazul lor nu e meritul şcolii, ci al copiilor în primul rând, apoi al unor profesori excepţionali şi al părinţilor. Dar problema de comensurare a eficienţei unei şcoli depinde de ceea ce ştie elevul standard. Care nu ştie să scrie, la modul flagrant nu ştie să scrie – am întâlnit studenţi, chiar în anul III, care nu ştiau să scrie un text după dictare, alţii care nu aveau noţiuni elementare de comunicare şi nu ştiau să formuleze o frază. Asta, în opinia mea, vine din trei lucruri foarte grave în sistemul educaţional. În primul rând, este vorba despre calitatea tot mai slabă a cadrelor didactice date de un învăţământ superior mai puţin performant – şi aici se creează un cerc vicios. În al doilea rând, şcoala devine tot mai mult un loc în care notele, tezele, examenele se cumpără fie prin meditaţii, fie prin cadouri, prin mită. Iar în alt treilea rând, devină e societatea românească. Prin modelele ei, aceasta nu influenţează în mod pozitiv concurenţialitatea, valoarea, elevul care doreşte să facă performanţă.

Aceasta este o criză a societăţii noastre contemporane, nu vorbim numai despre şcoala din România. Dar constat pe zi ce trece că în momentul în care studenţii vin în anul întâi de facultate, unii nu ştiu nici să citească un text la prima vedere, nu ştiu nici să scrie corect şi, mai ales, nu ştiu pe ce lume se află, nu au elementele de bază ale educaţiei civice.

E complicată situaţia, pentru că în opinia publică românească s-a încetăţenit un lucru foarte grav: faptul că toţi trebuie să aibă facultate. În România fabricile de diplome au aruncat pe piaţă zeci de mii de absolvenţi de drept, de ştiinţe economice, posesori de diplome, dar numai o mică parte ajung să profeseze pentru ceea ce s-au pregătit. Asistăm practic la o devalorizare continuă a actului educaţional.

Dacă nu intervine de urgenţă o schimbare de atitudine a părinţilor, cu privire la viitorul copiilor, şi dacă mereu se va merge pe ideea că universitatea este ceva pentru care plăteşti şi primeşti, după trei ani, o diplomă, fără ca tu să faci absolut nimic, va fi foarte greu. Se va ajunge, mai în glumă, mai în serios, la servicii all inclusive: dai banu şi ţi se garantează diplomă, master, doctorat. În funcţie de câţi bani ai.

„Marea problemă stă în devalorizarea examenelor”

Sumbru… Pe termen scurt, pe termen mediu există vreo soluţie pentru corijarea acestor neajunsuri?

Nu sunt bine plasat pentru a răspunde la o asemenea întrebare.

Pot spune, însă, că marea problemă stă în devalorizarea examenelor, în devalorizarea încrederii în şcoală, în corectitudine, pentru că oamenii în sine nu sunt necinstiţi, ci sunt obligaţi să devină necinstiţi în momentul în care lucrurile se petrec într-un mod abuziv, incorect şi, aşa, la rândul lor, sunt obligaţi să facă apel la tot felul de artificii.

Pe termen scurt nu întrevăd nimic bun. Sistemul este de asemenea natură, încât suntem obligaţi să predăm cursuri din ce în ce mai popularizate, să coborâm drastic ştacheta competenţelor şi a actului didactic.

Mă bucur, însă, să văd cum unele sisteme educaţionale private – cum e, de exemplu, pedagogia Waldorf sau Montessori – au mare succes.

„Cei care vin la UVT au înţeles că nu e totul să ai o diplomă eliberată de o universitate privată tip langoşerie”

Faceţi parte din Senatul Universităţii de Vest, care trebuie să decidă în privinţa organizării şi funcţionării unor astfel de colegii. Există şi la UVT?

Am discutat problema, la începutul săptămânii, în şedinţa de senat a UVT. UVT nu organizează şi nici pe viitor nu îşi propune acest lucru. În plus, la noi, numărul candidaţilor înscrişi este constant. Părinţii şi absolvenţii de liceu care vin la UVT deja au înţeles că nu e totul să ai o diplomă eliberată de o universitate privată tip langoşerie.

“Ca să îţi dai seama de un plagiat trebuie să ştii să citeşti, să nu fii tu însuţi plagiator sau dependent de o porcărie şi să îţi fie ruşine dacă minţi

Marcel Tolcea scriitor (2)

O altă prevedere din ordonanţa de urgenţă care a modificat Legea educaţiei, prevedere care a stârnit polemici, vizează organizarea de doctorate la formele de învăţământ cu frecvenţă redusă. Cum va arăta un doctor format la fără frecvenţă, dacă şi în cazul multora dintre cei formaţi la zi nu ai spune că sunt nici măcar licenţiaţi?

Aici lucrurile sunt mai nuanţate. Eu cred că această prevedere va fi în măsură să amelioreze procesul didactic. Fără îndoială că în ştiinţele exacte, în tehnlogie este nevoie de prezenţă în laborator, e nevoie de o activitate susţinută, de cercetare. În ştiinţele umaniste – filologie, istorie, filosofie, ştiinţele comunicării –, însă, frecvenţa aceasta, pe care o ridicăm în slăvi, poate pune probleme. De ce? Pentru că sunt persoane care şi-ar face doctoratul, dar nu ar putea să vină la cursuri, pentru că locuiesc la mare distanţă de universitate. Sau că nu îşi pot permite chirie şi întreţinere în Timişoara.

Apoi, învăţământul universitar din România nu mai e de mult un învăţământ cu frecvenţă la zi, pentru că, la unele specializări, mai mult de 40% dintre studenţi sunt nevoiţi să lucreze pentru a se întreţine. Or, lucrul acesta arată clar că frecvenţa este un deziderat la care trebuie să ne gândim mai atent.

 

Toată lumea vorbeşte despre doctori (sub)mediocri, despre uşurinţa cu care poate fi cumpărată o lucrare de doctorat, mai puţin universităţile. M-aş fi aşteptat ca, după scandalul de plagiat în care a fost implicat Victor Ponta, să aud, în fecare an, din partea universităţilor măcar despre două – trei cazuri de plagiat deconspirate. Chiar nu se plagiază în universităţile româneşti?

Discuţia despre plagiat e numai pe jumătate exactă, pentru că, în ştiinţele naturii sau în ştiinţele exacte, de exemplu, se întâmplă şi cazuri mult mai grave. Adică, uneori, se falsifică datele pentru a ieşi rezultatele cercetării. Din acest motiv, a vorbi numai despre plagiat este prea puţin. Problema cu plagiatul, însă, este una destul de complicată pentru că, în universităţi, cei care iau decizia că e sau nu vorba despre un plagiat sunt membrii comisiilor de etică, nu specialiştii. Comisia de etică trebuie să dea verdictul şi, din varii motive, pe care nu le cunosc, poate da un răspuns ambiguu, dacă rapoartele specialiştilor nu spun negru pe alb că e plagiat. În opinia mea, ca să îţi dai seama de un plagiat trebuie trei condiţii esenţiale: să ştii să citeşti, să nu fii tu însuţi plagiator sau dependent de o porcărie şi să îţi fie ruşine dacă minţi. În rest, chestiile cu specialiştii care analiează diferenţele de literă din doctoratul lui Ponta sunt poveşti de adormit copiii.

La Universitatea din Bucureşti, s-a implementat un motor de căutare antiplagiat. Ar trebui ca toate universităţile să-l aibă, şi asta ar fi trebuit făcut începând din 1990. Pentru că, da, sunt oameni care efectiv şi-au cumpărat lucrarea de doctorat. Aşa cum se cumpără licenţe.

 

Universitatea de Vest are achiziţionat acest soft antiplagiat?

Nu, dar la un moment dat s-a ivit oportunitatea de a-l achiziţiona, după câte ştiu.

 

Nu ar trebui ca sancţiunea să se îndrepte şi spre coordonatorul lucrării de doctorat, în cazul unui plagiat dovedit?

Mă feresc să spun că da. Uneori, lucrurile pot fi mai complicate decât par. E foarte greu să verifici, de pildă, dacă cineva pune ghilimelele sau nu, dacă face trimiterea sau nu, şi nici nu e treaba profesorului să facă acest lucru. Apoi, un conducător de doctorat nu porneşte de la premisa că studentul lui este un hoţ. La lucrările de licenţă plagiate se poate vorbi despre vina conducătorului care, uneori, nu citeşte lucrarea şi-i permite studentului să-i prezinte lucrarea cu două zile înainte de susţinere.

 

De ce credeţi că a eşuat proiectul fostului ministru Daniel Funeriu, care a vizat fuziunea universităţilor?

Niciunul dintre rectorii din Timişoara nu ar fi fost de acord să-şi piardă privilegiile. Un asemenea proiect ar fi fost posibil în situaţia în care, pe termen lung, Timişoara şi-ar gândi un campus universitar în afara oraşului, cu o infrastructură capabilă să aşeze acolo, laolaltă, şi administraţia.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS