O relatare despre suferința unui cățel rănit și abandonat pe caldarâm, într-o baltă de sânge, despre indiferență și despre cum se poartă ființele care vorbesc cu altele ce nu pot vorbi, dar care simt deopotrivă. O istorie crudă despre lipsa crasă de umanitate și despre absența unei elementare conștiințe civice în cazul unor persoane care, pare-se, au fost investite numai cu totul și cu totul întâmplător cu atributul de oameni. Acestea sunt reperele esențiale ale unei întâmplări recente, care ne-a fost relatată în detaliu de un reprezentant al unei asociaţii de protecţie a animalelor, Carmen Stănescu. Spre cuvenită reflecție și spre redeșteptarea, atât de necesară, a fondului de umanitate din noi.

„Nu știu ce se întâmplă cu noi, parcă suntem sălbatici, parcă am uitat să fim oameni”, spune Carmen Stănescu, reprezentant la o asociaţie de protecţie a animalelor, în timp ce ne relatează istoria unei întâmplări petrecute pe o stradă din localitatea Dumbrăvița, cu mai puțin de o săptămână în urmă.

A fost sunată într-una din zilele trecute, la ceasurile dimineții, de către niște prietene și a aflat de la acestea că, pe strada Franyo Zoltan, din Dumbrăvița, asociaţi de un câine lovit de mașină se zbate între viață și moarte pe caldarâm, lovit cu mașina de către o femeie. După ce l-a izbit în plin pe bietul animal, aceasta l-a abandonat în mijlocul șoselei, plin de sânge, fără măcar să oprească și să schițeze un gest elementar de grijă: acela de a-l transporta la o clinică medicală veterinară.

„Eli și Paula Bota (cele două persoane care s-au deplasat la locul unde s-a petrecut accidentul – n.r.) s-au dus imediat la fața locului și m-au sunat. Câinele era întins pe asfalt și nu se mișca… plin de sânge. Îi curgea sânge din nas și din gură”, povestește Carmen Stănescu. „Cred că trebuie să spunem lucrurile astea, poate se trezește ceva în noi. Pentru că nu se poate așa ceva!”, își continuă Carmen Stănescu relatarea, precizând că a fost sunată imediat, la îndemnul său, o prietenă de-a sa, voluntar şi ea la o asociaţie de protecţie a animalelor, Ștefana Orbulov. Aceasta s-a deplasat la fața locului și l-a transportat imediat pe animalul rănit la clinicile Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului. Dar a fost prea târziu. Câinele s-a stins din viață, înspre seară.

„Că l-a lovit, se mai întâmplă. Dar de ce nu s-a oprit, de ce l-a abandonat acolo, fără să îi pese, fără măcar să se oprească și să vadă ce e cu el?”, întreabă Carmen Stănescu, precizând că, din relatările unei doamne în vârstă care locuiește în zonă, cele două persoane, fiică şi mamă, care s-au deplasat primele la locul accidentului, au aflat că femeia care a lovit animalul cu mașina locuiește chiar pe strada pe care s-a petrecut accidentul. Mai mult, le-a fost indicat de către această vecină, martoră la producerea accidentului, chiar și numărul casei la care locuiește persoana respectivă. Așa încât acestea s-au deplasat până la poarta locuinței respectivei doamne, întrebând-o, simplu și firesc: „De ce ați lăsat în stradă câinele pe care l-ați lovit?” Răspunsul, însă, sosit prompt, a revelat aceeași nepăsare și aceeași raportare cinică și indiferentă față de suferința pricinuită cu puține clipe în urmă unei făpturi nevinovate. „Hai, lasă-mă în pace!”, le-ar fi răspuns, în pripă, femeia ce îl lovise pe bietul animal cu mașina, abandonându-l apoi, în suferință, pe caldarâm. După care și-a abandonat, la fel de laș, interlocutoarea, în fața porții, și s-a refugiat în casă. La adăpost, adică, de orice întrebări menite să pună în lumină absența propriei conștiințe…

Dincolo de relatarea crudă, faptică, a celor de mai sus, rămâne întâmplarea soldată cu moartea unei făpturi necuvântătoare, dar înzestrată, asemeni nouă, cu simțire. Și mai rămân, deopotrivă, o serie de întrebări despre modul în care s-a ajuns la pervertirea într-o astfel de măsură a fondului de umanitate din noi? Cum și în ce mod uzura sau needucarea conștiinței civice au putut conduce la astfel de forme de abolire totală a umanității? Cât de gravă poate fi incapacitatea unora dintre noi de a-și accesa resursele de empatie care să îi determine să rezoneze cu suferința oricărei făpturi aflată în suferință? Și cât de mare poate fi ticăloșia, duplicitaritatea ori ipocrizia celor care se autodefinesc drept „oameni”, dar care se dovedesc capabili să își abandoneze atât de lesne umanitatea, la colț de stradă, spre a-și pune la adăpost, în spatele indiferenței și tăcerilor lașe, lipsa crasă de conștiință?