Periculoasa inflaţie de naţionalism

Melania-CInceaNaţionalismul este introdus insidios pe scena politică din România, de către PSD. Chiar (de) la vârf. A început în primăvară, prin campania pentru europarlamentare a PSD-PC-UNPR. A urmat, în toamnă, apariţia pe scena politică din România a unui partid ultranaţionalist, fondat de un fost membru PSD. Şi continuă, acum, cu mesaje naţionaliste ale prezidenţiabilului PSD Victor Ponta şi cu cooptarea la vârful politicii româneşti, în zona decidentă a acesteia, a lui Corneliu Vadim Tudor, preşedintele unui partid ultranaţionalist.

 

Mai 2014

În campania pentru alegerile europarlamentare, alianţa PSD-UNPR-PC a fost centrată pe mesaje pur naţionaliste – „Mân­dri că suntem români“ şi „România pu­ternică în Europa”. Asta, deşi Parlamentul Euro­pean nu reprezintă interese naţionale, ci in­teresele cetăţenilor UE. Suplimentar, alianţa PSD-UNPR-PC a venit cu mesajul: „Trimitem la Bruxelles oa­meni mândri că sunt români, care vor apă­ra România“. Un mesaj ce părea nu doar că in­tenţiona să speculeze te­me­rea şi de­za­cor­dul populaţiei eurosceptice – sen­timente ac­centuate de recesiunea pre­lun­gită a eco­no­mi­ei comunitare –, ci şi că voia să insufle ideea că oamenii simpli sunt în pe­ricol, că trebuie apă­raţi în faţa instituţiilor, a regulilor europene.

Astfel de mesaje (mai cu seamă cel privind nevoia de „apărare a României”) trădează un reflex naţional izolaţionist şi inoculează ideea că UE, această entitate supranaţională, este, de fapt, o ameninţare la adresa suveranităţii na­ţionale. La întrebări de genul “Pentru cine şi pentru ce se pre­gătea alianţa PSD-UNPR-PC să joace, în UE, cartea naţionalismului?”, un răspuns putea fi decriptat într-o declaraţie făcută atunci de pre­şe­dintele Camerei Deputaţilor, social-de­mo­cra­tul Valeriu Zgonea: „Data de 25 mai este o bă­tălie de viziuni şi de strategie (…) în in­te­ri­o­rul UE”. O schimbare de viziune şi de stra­tegie despre care alianţa PSD-UNPR-PC nu s-a considerat datoare cu explicaţii nici în faţa României, nici în faţa UE.

 

August 2014

Pe scena politică românească apărea Partidul România Unită. Fondat de un deputat demisionar din PSD, Bogdan Diaconu, care îşi prezenta noul proiect politic apelând un discurs ultranaţionalist, ce se vrea un răs­puns la irendentismul maghiar, şi la un dis­curs antisistem, ca vot de blam dat clasei politice in cor­pore, acu­zate că a distrus România, în ultimii 25 de ani. Asta, deşi dl Dia­conu face parte, de 14 ani, din această clasă politică.

Este interesant, în context, de ce Bogdan Diaconu nu a luat aceas­tă decizie mai demult. În 2000, de exemplu, când a intrat în PSD, pe care acum îl acuză de rapt. Sau, ulterior, când a intrat în PC-ul lui Dan Voi­culescu, un  turnător la Securitate şi un afa­cerist acuzat că s-a îmbogăţit din banii Securităţii şi condamnat într-un dosar de mare corupţie. Sau în 2010, când a revenit în PSD – partid ale cărui jocuri le sus­ţinea vocal, prin intermediul postului gu­ver­namental rusVocea Rusiei, cu care începuse colaborarea în vara lui 2012, când nou ins­ta­la­ta putere, USL, pusese la cale lovitura de stat. E interesant şi cum revolta d-lui Diaconu, transpusă în înfiinţarea unui partid ultranaţionalist, a succedat europarlamentarele câştigate de alianţa PSD-UNPR-PC, tot cu mesaje naţionaliste.

Înfiinţarea, în această perioadă – în care dorinţa de expansiune a regimului de la Krem­lin e indubitabilă şi când naţionalismul a es­ca­ladat în toată Europa –, a unui partid ultranaţionalist, fondat de un fost membru PSD cu legături cu Moscova, poa­te fi coincidenţă. Dar poate fi şi un capitol din strategia Kremlinului. La care PSD să nu-şi fi permis, încă, o contribuţie directă şi asumată ofi­cial, o schimbare de strategie fiind im­posibilă cât Preşedinţia nu e câştigată şi cât mai există dependenţă de resursele financiare ale Vestului.

 

Noiembrie 2014

Cu două săptămâni de turul al doilea pentru prezidenţiale, sub umbrela mesajului electoral, dl Ponta, strigându-şi public mândria că e român, lansează un atac cu iz naţionalist, de data acesta ţintă directă fiind contracandidatul său, Klaus Iohannis: “Sunt un român care se adresează românilor, Iohannis e sprijinit de Szilagyi, care vrea să rupă Transilvania”. Un mesaj care nu e susţinut de niciun argument logic, ci doar de dorinţa de a accentua, porniri naţionaliste, de a adânci temeri faţă de riscul sciziunii teritoriale, pe motive etnice, încă resimţite în zona în care dl Iohannis se poziţionează electoral înaintea sa. O face, însă, într-un mod iresponsabil – sau, poate, doar ticălos –, în condiţiile în care, la câteva sute de kilometri, în Ucraina, are loc un război cu implicaţii etnice, întreţinut de Kremlin.

În aceeaşi zi, invocând motivul nevoii de voturi, îl aduce în prim-planul politicii româneşti, via UNPR, pe Corneliu Vadim Tudor, liderul PRM, un alt partid ultranaţionalist. Asigurându-i astfel – în cazul în care va câştiga alegerile – un loc în zona decidentă a politicii româneşti. Pentru că, e uşor de dedus, dl Tudor nu se angrenează gratuit în astfel de proiecte. Pe ai căror artizani îi gratula, cu doar câteva zile înainte, drept „mafie” şi împotriva căreia promitea „un război total”, pentru ca, în ziua invitării pe scenă, să intre într-o emulaţie perfectă cu mesajele de până acum ale „mafiei”: „Să se termine cu arestările astea preventive. Arestezi un fost prim-ministru al României, arestezi un vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, pe Viorel Hrebenciuc…Să se dea o lege a aministiei, că sunt mulţi oameni închişi pe nedrept”.

Este interesant cum văd aceste derapaje naţionaliste ale d-lui Ponta, cum văd această deschidere a sa spre ultranaţionalism cei doi şefi de servicii secrete – George Maior şi Teodor Meleşcanu –, pe care dl Ponta a anunţat că îi va coopta în echipa sa, în cazul în care va câştiga alegerile. Şi asta pentru că şi directorul SRI, şi ex-directorul SIE cunosc foarte bine faptul că regimul de la Kremlin – a cărui dorinţă de expansiune este indubitabilă – recurge, pentru a destabiliza UE, la metode neconvenţionale, subversive, una dintre acestea fiind exact încurajarea succesului naţionalismului în Europa. În România, iată, ne îndreptăm deja spre o inflaţie de naţionalism, cu sprijin direct sau indirect dat de principalul partid din arcul guvernamental, care aspiră să dea şi preşedintele ţării – ale cărui prerogative principale vizează politica externă a ţării. Nu cumva ceea ce vedem e parte a unui scenariu gândit la Moscova?

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS