Pericolele pe lângă care am trecut razant

Melania-CInceaRezultatul la care s-a ajuns în cel de-al doilea tur al prezidenţialelor, o diferenţă de aproape zece procente în defavoarea lui Victor Ponta, părea ireal chiar şi la începutul zilei votului. Şi, totuşi, dl Ponta şi PSD au pierdut alegerile. În ciuda faptului că majoritatea presei le era îngenuncheată. În ciuda faptului că au dispus de resurse publice pentru a-şi atrage electoratul de partea lor – resurse publice investite în fel de fel de pomeni electorale. În ciuda faptului că, pe ultima sută de metri şi peste noapte, au “confiscat” de la Opoziţie câteva sute de primari, “fidelizându-i” cu alocări preferenţiale de bani publici sau măcar cu promisiuni de acest gen.

Răsturnarea spectaculoasă a situaţiei de la urne – zece procente în defavoarea lui Victor Ponta –, o situaţie ce părea ireală chiar şi la începutul zilei votului, ne-a salvat, nesperat, din faţa unor pericole imense, ce au trecut pe lângă noi razant. Şi a căror magnitudine e greu de estimat: concentrarea puterii în mâna unui singur partid, posibila schimbare a liniei strategice a României, oficializarea corupţiei sistemice şi încurajarea unui păgubos exces de naţionalism.

 

1. Concentrarea puterii în mâinile unui singur partid

Dacă s-ar fi ajuns în situaţia în care Victor Ponta ar fi câştigat alegerile, vorbeam de jure despre o concentrare a puterilor în mâna unui singur partid. De facto, ar fi fost concentrată în mâinile câtorva oameni din acest partid. Ceea ce, previzibil, ar fi generat un risc imens abuzuri.

Mai ales că, oricum, şi, în ultimii doi ani şi jumătate, PSD – când pe cont propriu, când în echipă – s-a dedat la fel de fel de abuzuri, care au oripilat şi România, şi Occidentul. Din 2012, am asistat la un şir de acţiuni premeditate ce au avut ca scop major fuga de Justiţie, încălecarea acesteia şi protejarea marilor corupţi de partid. Acţiuni ce trădează metehne de grup infracţional organizat.

În plus, Victor Ponta a dovedit deja, în aceşti ultimi doi ani şi jumătate, şi că a dezvoltat tendinţe autoritariste. Subordonarea sau încercarea de subordonare a unor servicii speciale ori a unor mega-structuri de control îi devoalează setea de putere. E greu să interpretezi în altă cheie modul în care a forţat nota în cazul DGIPI, serviciul de informaţii al MAI, pe care şi l-a subordonat în regim de urgenţă, ori al Direcţiei Antifraudă, pe care pare să o fi înfiinţat doar pentru a avea în subordine o suprastructură de control asupra Poliţiei, a ANAF, a SRI şi SIE. Sau în cazul SPP, pe care a vrut să-l scoată de sub coordonarea CSAT şi să şi-l treacă în subordine directă. Iar anul acesta, PSD a încercat să-i dea d-lui Ponta mână liberă şi în ceea ce priveşte controlul zonei de informaţii şi contrainformaţii a Armatei. Şeful Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei, o structură cu rol major în sistemul de securitate, ar fi urmat să fie numit de premier, nu de ministrul Apărării, ca până acum. Decizia luată în cazul DGIA – care, alături de SRI şi SIE, este unul dintre cele mai puternice servicii de informaţii, care asigură, la nivelul MApN, securitatea informaţiilor clasificate naţionale, ale NATO şi ale UE – părea să depăşească sfera hobby-ului său de a colecţiona servicii speciale şi mega-structuri de control. Contextualizând-o, era uşor de obsevat că hotărârea fusese luată – întâmplător? – la puţin timp după întâlnirea d-lui Ponta cu fostul preşedinte al Ucrainei, Viktor Ianukovici, pe fondul degenerării situaţiei din Crimeea, al creşterii ameninţărilor la adresa NATO şi în preajunul testării echipamentelor NATO de la Baza Militară din Deveselu.

 

2. Riscul schimbării direcţiei strategice a României

Schimbarea liniei strategice a României dinspre Vest spre Est nu a fost confirmată, nici admisă oficial de către reprezentanţii PSD. Totuşi, au existat indicii că lucrurile pot aluneca pe panta aceasta.

Cel mai recent semn de întrebare a fost ridicat de demararea consultărilor privind Parteneriatul Strategic cu China. Şi asta pentru că, pe de o parte, anunţul nu a fost însoţit de nicio explicaţie oficială privind scopul, nefiind specificat nici dacă acest parteneriat va avea implicaţii asupra securităţii naţionale. Iar pe de altă parte, pentru că România are deja un parteneriat strategic încheiat cu SUA – Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI. Or, nu poate avea interese egale şi cu SUA, şi cu China şi, eventual, şi cu Rusia. Cu China există un parteneriat de cooperare, dar una este un parteneriat de cooperare, alta, un parteneriat strategic care, cel puţin teoretic, implică o componentă de securitate şi apărare. În al treilea rând, pentru că există câteva informaţii de background care adâncesc suspiciunea creată de acest recent anunţ. 

Pe lista „informaţiilor de background” se înscrie, de exemplu, Forumul China – Europa Centrală şi de Est, organizat, în noiembrie 2013, la Bucureşti. Să ne amintim că unor Cancelarii europene le-a ridicat un mare semn de întrebare comportamentul autorităţilor de la Bucureşti – la cererea premierului chinez, de la tribuna Parlamentului României a fost îndepărtat drapelul UE, episod după care nimeni, din partea Puterii, nu s-a simţit dator cu vreo explicaţie – şi opacitatea în privinţa obligaţiilor concrete pe care şi le asumă România în contrapartida investiţiilor chineze.

Pe aceeaşi listă a “informaţiilor de background” se regăsesc suspiciunile ridicate de decizia de anul trecut a Guvernului de a semna un me­­morandum cu compania chineză Huawei – stabilind „relaţii de cooperare strategică“ –, în condiţiile în care, se ştia, SUA o sus­pec­tează de spionaj. Exista, la un moment dat, chiar informaţia că ac­ti­vităţile STS, oda­tă intrat în subordinea Gu­vernului – aşa cum şi-a dorit dl Ponta –, ar fi urmat să fie puse sub controlul acestei companii.

Chiar dacă aceste semnale nu s-ar fi concretizat, oricum, suspiciunea unei posibile agende duble, ţinute chiar de la vârful Puterii din România, risca să decredibilizeze ţara, să o facă nefrecventabilă.

 

3. Oficializarea corupţiei sistemice

Exista şi riscul major ca dl Ponta să nu fi păstrat actuala linie anticorupţie. Deşi declarativ dădea asigurări că nu se va schimba nimic din acest punct de vedere, o serie de antecedente – de la pledoariile publice în favoarea baronilor PSD cercetaţi sau condamnaţi pentru fapte de corupţie şi în defavoarea Justiţiei, la încercările de modificare a legii în favoarea acestora ori la ameninţările de schimbare a regulilor la DNA – îi puneau declaraţia sub un mare semn de întrebare.

De exemplu, în toamna lui 2012, Guvernul se pregătea să modifice Legea 51/1991, privind siguranţa naţională, pentru a limita posibilitatea SRI de a valorifica în instanţă informaţii privitoare la marea corupţie, obţinute pe mandate de siguranţă naţională.

Apoi, în decembrie 2013, Legislativul, de data aceasta – unde parlamentarii PSD sunt majoritari ai majorităţii – a încercat, în „marţea neagră”, să-şi legifereze o super-imunitate şi să dezincrimineze conflictele de interese. Iar pentru salvarea a ceea ce se mai putea din rândurile celor condamnaţi şi ale celor care îşi aşteptau sentinţele definitive, s-a venit cu ideea votării Legii amnistiei şi graţierii. Lege care, în aceeaşi „marţe neagră”, fusese şi ea la un pas de adoptare. Motivul real nu era nicidecum cel invocat oficial, şi anume, suprapopularea penitenciarelor. Era doar încercarea de a-i scăpa de detenţie pe cei care nu mai puteau fi salvaţi din faţa Justiţiei.

Oficializarea corupţiei sistemice –  care risca să echivaleze cu mafiotizarea României – pare să fi fost, de altfel, în linii foarte mari, cel mai important  segment din proiectul de ţară al prezidenţiabilului Victor Ponta. “Putem face schimbare şi dreptate până la capăt, prin schimbarea regimului Băsescu. (…) Mi-am propus să eliberăm Justiţia de sub controlul lui Băsescu, ca oamenii care au votat la referendum să nu mai fie luaţi de acasă”, declara printre altele, referindu-se la proiectul naţional pe care îl pregătise în calitate de prezidenţiabil, dl Ponta. Care le-a promis baronilor PSD cu probleme în justiţie că le va face “dreptate”: “În ziua în care pe poarta de la Cotroceni va ieşi Băsescu, îi vom face dreptate şi lui Costică Nicolescu, şi celorlalţi. “

Pericolul major era ca, în numele luptei împotriva “sistemului băsist”, în eventualitatea câştigării alegerilor de către el, de lupta împotriva marii corupţii, unde DNA joacă un rol major, să se fi ales praful. Nici nu ar fi fost nevoie de desfiinţarea DNA – deşi e un proiect luat în calcul încă din 2012, o astfel de decizie ar dinamita relaţia cu UE. Ar fi fost suficient să se modifice legea de funcţionare – care ar fi trecut cu lejeritate de o majoritatea parlamentară obedientă şi nu ar fi întâmpinat probleme nici la Cotroceni, unde ajungea spre promulgare. Sau ar fi fost suficientă înlocuirea conducerii DNA, după modelul patentat la Parchetul General, şi a şefilor de secţii, cu oameni îngenuncheaţi. Acesta ar fi putut fi momentul în care DNA să fi fost întors cu cel puţin zece ani înapoi, în “epoca Amarie”, când marea corupţie era identificată în rândul poştaşilor şi al portarilor de spital.

 

4. Încurajarea excesului de naţionalism

Naţionalismul a fost introdus, anul acesta, insidios pe scena politică din România, de către PSD. Chiar (de) la vârf. Asta, în contextul în care, se ştia, regimul de la Kremlin – a cărui dorinţă de expansiune este indubitabilă – recurge, pentru a destabiliza UE, la metode neconvenţionale, subversive, una dintre acestea fiind exact încurajarea succesului naţionalismului în Europa.

Campania pentru europarlamentare a PSD-PC-UNPR a fost centrată pe mesaje de genul „Mân­dri că suntem români“ şi „România pu­ternică în Europa”. Asta, deşi Parlamentul Euro­pean nu reprezintă interese naţionale, ci in­teresele cetăţenilor UE. Suplimentar, a venit cu mesajul: „Trimitem la Bruxelles oa­meni mândri că sunt români, care vor apă­ra România“. Un mesaj ce părea nu doar că in­tenţiona să speculeze te­me­rea şi de­za­cor­dul populaţiei eurosceptice – sen­timente ac­centuate de recesiunea pre­lun­gită a eco­no­mi­ei comunitare –, ci şi că voia să insufle ideea că oamenii simpli sunt în pe­ricol, că trebuie apă­raţi în faţa instituţiilor, a regulilor europene. Astfel de mesaje (mai cu seamă cel privind nevoia de „apărare a României”) trădează un reflex naţional izolaţionist şi inoculează ideea că UE, această entitate supranaţională, este, de fapt, o ameninţare la adresa suveranităţii na­ţionale. 

A urmat, în toamnă, apariţia pe scena politică din România a unui partid ultranaţionalist, fondat de un fost membru PSD, Bogdan Diaconu. Care îşi prezenta noul proiect politic apelând un discurs ultranaţionalist, ce se vrea un răs­puns la irendentismul maghiar, şi la un dis­curs antisistem, ca vot de blam dat clasei politice in cor­pore, acu­zate că a distrus România, în ultimii 25 de ani. Asta, deşi dl Dia­conu, fost collaborator al postului guvernamental rus, Vocea Rusiei, face parte, de 14 ani, din această clasă politică.

Şi a continuat, în campania pentru prezidenţiale, cu mesaje naţionaliste ale prezidenţiabilului PSD Victor Ponta şi cu cooptarea la vârful politicii româneşti, în zona decidentă a acesteia, a lui Corneliu Vadim Tudor, preşedintele unui partid ultranaţionalist.

Iată, însă, că răsturnarea spectaculoasă a situaţiei din 16 noiembrie ne-a salvat, nesperat, din faţa acestor pericole imense, care au trecut pe lângă noi razant. Şi a căror magnitudine este greu de estimat. 

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS