Paiul din ochiul lui Iohannis şi bârna din ochiul lui Ponta

Melania-CInceaEmoţiile în faţa „apocalipticului” 2017 sunt mai mici decât cele pe care le-am fi trăit dacă, în decembrie 2014, prezidenţialele ar fi fost câştigate de Victor Ponta. Care vede paiul din ochiul lui Klaus Iohannis, nu şi bârna din ochiul său.

 

2015 – un an foarte bun, 2016 – un an foarte rău, 2017 – provocări şi pericole majore pentru ţara noastră”. Aceasta este concluzia la care a ajuns fostul premier Victor Ponta în urma analizei sale România – perspectivă regională şi geostrategică, pornită de la o altă analiză, publicată de Forbes, cu titlul Nimeni nu mai vorbeste de Marea Neagră.

E uşor de înţeles de ce, în opinia d-lui Ponta, anul 2015 a fost, în linii generale, foarte bun, iar actualul, foarte rău. Era chiar previzibilă analiza, atâta timp cât vizează o perioadă în care fusese premier, iar în perspectiva alegerilor parlamentare, realizările proprii şi ale PSD trebuie hiperbolizate, iar ale celorlalţi, aruncate în derizoriu. În aceeaşi idee, persistă în nota de pesimism, vestind apocalipsa, şi când vine vorba despre 2017. Când, anticipează, România va fi în imposibilitatea de a face faţă provocărilor şi pericolelor externe majore. Şi asta, din pricina unor cauze interne, care „au distrus ţara «pas cu pas» din interior”. Printre ele este amintită lipsa resurselor umane care să poată elabora şi aplica o strategie pe termen mediu şi lung, lipsă generată de „«epurările» făcute în 2015-16, în cadrul elitelor politice, economice, de media şi sociale, comparabile ca număr şi impact doar cu anii 1950-60, când bătălia pentru acapararea puterii pe plan intern de către PCR, cu sprjinul URSS, a «masacrat» o generaţie întreagă de lideri”. O elucubraţie. O afirmaţie lipsită de bun-simţ, de genul celei făcute de unii jurnalişti, la condamnarea lui Adrian Năstase pentru fapte de corupţie, când acestuia i se pusese aura deţinut politic, într-o deşănţată comparaţie cu Iuliu Maniu.

Pericolul mare nu vine, în 2017, dinspre vulnerabilităţile interne – fie ele reale, hiperbolizate sau inventate –, ci de pe plan extern, dinspre două regimuri cu care însuşi dl Ponta a cochetat. Şi a făcut-o uneori în contradicţie cu politica externă a României, lăsând loc semnelor de întrebare privind o posibilă dublă agendă cu care ar fi urmat să urce dealul Cotrocenilor, în decembrie 2014. Să te lansezi în asemenea afirmaţii face dovada imposibilit

Unul este regimul Erdogan, care arată vădite derapaje autoritariste şi se arată binteresat de o alianţă cu Iranul şi Rusia – preşedintele turc tocmai aflându-se într-o vizită la „prietenul său, Vladimir”, vizită de la care se aşteaptă „deschiderea unei noi pagini în relaţiile bilaterale”. La clinica privată a lui Recep Erdogan, dl Ponta a ales să-şi trateze, în vara anului trecut, o problemă de sănătate. Controversată a fost nu atât opţiunea sa, cât modul în care plecase din ţară, în timp ce era premierul României. Plecare despre care nu a ştiut nici conducerea PSD, produsă la scurt timp după punerea sub acuzare de către DNA şi făcută direct de la Jocurile Europene de la Baku – un eveniment boicotat de liderii europeni –, cu o aeronavă a președintelui turc. Tot ca o dovadă de apropiere faţă de Recep Erdogan a fost şi aprobarea, în regim de urgenţă, a ridicării la Bucureşti a unei moschei. Cea mai mare din Europa. Şi asta, la câteva ore după ce Ambasada Turciei solicita un teren gratuit pentru această mega-moschee. Într-o singură zi, RAPPS-ul subordonat Guvernului, nu numai că a analizat cererea, dar a şi găsit terenul – peste 11.000 mp, în valoare de vreo patru milioane de euro.

Al doilea este regimul de la Kremlin. Un susţinător al venirii la putere a USL, care îl avea ca figură de prim-plan pe Victor Ponta. Exact în vara lui 2012 – care trebuia să fie vara loviturii de stat –, fusese înfiinţată secţiunea în limba română a Radioului guvernamental Vocea Rusiei. Canal de propagandă, a cărui politică era pro-USL, anti-americană, anti-UE, anti-NATO şi la care colaboratori fuseseră inclusiv membri USL/PSD. În decembrie 2014, după câştigarea alegerilor de către Klaus Iohannis, secţiunea în limba română a Vocii Rusiei nu s-a mai justificat… Ca o paranteză, regimul de la Kremlin e un prieten şi al fostului preşedinte ucrainean Viktor Ianukovici, alături de care dl Ponta se pozase, în februarie 2014, la Olimpiada de Iarnă de la Soci, postând apoi, mândru, fotografia pe o reţea de socializare. Se întâmpla cu câteva zile înainte ca Ianukovici să părăsească Ucraina, dat în urmărire internațională pentru genocid, şi să fugă în Rusia.

În ciuda vulnerabilităţilor interne, în ciuda faptului că avem un preşedinte „total nepregătit pentru politica geostrategică şi care, realizând lipsa de capacitate şi viziune, preferă absenţa totală de iniţiative concrete în acest domeniu”, cum îl caracterizează Victor Ponta pe Klaus Iohannis, emoţiile sunt mai mici decât cele pe care le-am fi trăit dacă, în decembrie 2014, prezidenţialele ar fi fost câştigate de dl Ponta. Unul dintre pericolele pe lângă care România trecuse razant, atunci, a fost riscul schimbării direcţiei strategice a ţării dinspre Vest spre Est. O ipoteză care nu fusese niciodată recunoscută oficial, dar au existat câteva indicii că lucrurile puteau aluneca pe panta aceasta. Să ni le amintim:

  1. De la preluarea puterii, în mai 2012, USL a atacat şi sfidat, pe diferite voci, UE, Cancelarii occidentale şi Departamentul de Stat al SUA.
  2. În vara lui 2013, cu o zi înainte de începerea vizitei primului-ministru Victor Ponta în China, Bogdan Diaconu, pe atunci deputat PSD, scria, pentru Vocea Rusiei: „Cred că turneul asiatic al premierului reprezintă numai începutul unei noi viziuni a politicii externe“. Iar opiniile d-lui Diaconu nu erau păreri ale unui analist politic, ci cuvintele unui reprezentant al Puterii, deputat în Parlamentul României, locul în care se amend şi se vot inclusiv Strategia Națională de Apărare. Dacă vârful PSD nu ar fi fost în asentimentul lui, ar fi fost normal să asistăm la o delimitare oficială de aceste afirmaţii, ceea ce nu s-a întâmplat.
  3. Tot în 2013, Guvernul semna un memorandum cu compania chineză Huawei – stabilind „relaţii de cooperare strategică” –, în condiţiile în care, se ştia, SUA, partenerul strategic al României, suspecta de spionaj această companie. Exista, la un moment dat, chiar informaţia că activităţile STS, odată intrat în subordinea Guvernului – aşa cum şi-a dorit dl Ponta –, ar fi urmat să fie puse sub controlul acestei companii.
  4. În toamna aceluiaşi an, la Forumul China-Europa Centrală şi de Est, organizat la Bucureşti, de la tribuna Parlamentului a fost îndepărtat, la cererea premierului chinez, drapelul UE – episod după care nimeni, din partea Puterii, nu s-a simţit dator cu vreo explicaţie. La fel, nici în privinţa obligaţiilor concrete pe care şi le-ar fi asumat România în contrapartida investiţiilor chineze.
  5. În anul următor, a avut loc demararea consultărilor privind Parteneriatul Strategic cu China. Şi asta pentru că, pe de o parte, anunţul nu a fost însoţit de nicio explicaţie oficială privind scopul, nefiind specificat nici dacă acest parteneriat va avea implicaţii asupra securităţii naţionale. Iar pe de altă parte, pentru că România avea deja un parteneriat strategic încheiat cu SUA – Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI. Or, nu poate avea interese egale şi cu SUA, şi cu China şi, eventual, şi cu Rusia. Cu China există un parteneriat de cooperare, dar una este un parteneriat de cooperare, alta, un parteneriat strategic care, cel puţin teoretic, implică o componentă de securitate şi apărare.

Chiar dacă aceste semnale nu s-ar fi concretizat, oricum, suspiciunea unei posibile agende duble, ţinute chiar de la vârful Puterii din România, risca să decredibilizeze ţara, să o facă nefrecventabilă. Deci, emoţiile în faţa „apocalipticului” 2017 sunt mai mici decât cele pe care le-am fi trăit dacă, în decembrie 2014, prezidenţialele ar fi fost câştigate de Victor Ponta. Dar dl Ponta vede paiul din ochiul lui Klaus Iohannis, nu şi bârna din ochiul său.

 

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS