Otilia Hedeşan, directorul Şcolii Doctorale a Universităţii de Vest din Timişoara: „Tot învăţământul este prăbuşit într-un sistem în care se reproduc informaţii”

S-a scris şi s-a vorbit mult, în ultimii ani, despre impostură academică, despre doctorate plagiate sau submediocre, despre conducători de doctorate care au permis plagiate în serie, despre cauţionarea furtului academic de către înşişi politicienii numiţi la vârful Ministerului Educaţiei şi de către camarila lor din unele universităţi.

Pentru a aborda aceste probleme din interiorul sistemului, am invitat la un dialog un om care conduce o şcoală doctorală: prof. univ. dr. Otilia Hedeşan, directorul Consiliului pentru Studiile Universitare de Doctorat al Universităţii de Vest din Timişoara.

 

„Fără un calendar al evaluării şcolilor doctorale, se va prelungi situaţia în care ne aflăm acum”

Ministrul Educaţiei a decis amânarea evaluării şcolilor doctorale. V-aş ruga, doamnă Otilia Hedeşan, pentru că sunteţi directorul Consiliului pentru Studiile Universitare de Doctorat al Universităţii de Vest din Timişoara, să analizaţi această problemă, succint, pornind de la (o posibilă) cauză şi ajungând la efect.

Ştiu că voi spune un lucru care nu e prea popular în presa de opinie din România: în pofida caracterului impopular, a criticilor generate de prestaţia d-lui ministru Pop, un termen de doi ani mi se pare realist dacă este asociat cu un calendar de evenimente care să conducă la evaluarea şcolilor doctorale.

 

Dar există acest calendar?

Nu. Dacă nu va exista, înseamnă să se va prelungi situaţia în care ne aflăm acum. E o formă de permanentă incertitudine. Eu lucrez de aproape şase ani în managementul şcolilor doctorale. Este un domeniu cu un tip de reglementări aparte, dar extrem de lacunare, care îţi permit să faci diverse lucruri, însă în virtutea unui bun-simţ academic, nu în baza unor reglementări limpezi şi coerente.

În cursul anului 2016, de exemplu, am fost anunţaţi mereu că va avea loc o evaluare a şcolilor doctorale, în regim de mare urgenţă. Opinia publică, în faţa căreia au fost prezentate situaţii de încălcare gravă a eticii de cercetare din şcolile doctorale a fost mobilizată în jurul acestor declaraţii şi a văzut în această evaluare rapidă a şcolilor doctorale o soluţie pentru însănătoşirea cadrului general.

În calitate de persoană care se ocupă de şcolile doctorale, am fost absolut sigură că cele declarate nu se puteau pune în practică, pentru că, în afară de declaraţii, nu au fost elaborate, în același ritm alert, o metodologie care să fie aplicată şi o serie de alte proceduri necesare. Nu a existat o consultare nici măcar aparentă, darmite reală cu instituţiile organizatoare de studii doctorale, pentru a fi identificate problemele delicate, chestiunile principale de funcţionare a şcolilor doctorale. Apoi, evaluarea era imposibil, practic, de realizat, pentru că nu există un corp de evaluatori specializați pe problemele studiilor doctorale care să o facă. Presupunând că aceasta s-ar fi făcut în regimul de urgenţă anunţat în 2016, ar fi trebuit ca un anumit număr de profesori să nu mai facă nimic vreme de câteva luni: să nu-şi mai ţină cursurile, să nu mai facă cercetare, ci doar să meargă dintr-o universitate în alta, pentru a evalua şcolile doctorale.

 

„ARACIS nu are evaluatori care să poată evalua şcolile doctorale”

Evaluarea şcolilor doctorale e treaba ARACIS, potrivit legii.

ARACIS nu are evaluatori care să poată evalua şcolile doctorale. Corpul de evaluatori ai ARACIS este format în proporţie covârşitoare din persoane care nu au calitatea de coordonator de doctorat. Pe de altă parte, până acum două luni, ARACIS nici nu a avut o metodologie proprie de evaluare a şcolilor doctorale, în pofida faptului că acest lucru a fost mereu semnalat de către cei care se ocupă de şcolile doctorale. În momentul în care ARACIS a produs un asemenea document – dau un singur exemplu: se spune că o şcoală doctorală trebuie să aibă o promovabilitate de 95 la sută dintre cei înscrişi la studii –, eu sper că acest document e o glumă…

 

Cum e posibil ca o instituţie care are atribuţiuni legale pe linie de evaluare a şcolilor doctorale, care e plătită din bani publici pentru acest lucru, să nu-şi fi selectat oameni competenţi, să nu aibă o metodologie, după consultarea cu şcolile doctorale?

ARACIS nu a avut această metodologie, nu are nici acum evaluatori cu statut de coordonatori de doctorate, decât absolut accidental, ori evaluatori informaţi în ceea ce priveşte studiile doctorale, care să poată face aceste evaluări. Deşi, aşa cum aţi văzut, tendinţa este de a lăsa evaluarea pe seama ARACIS, nu aşa cum se specifică în lege pe seama unui grup de organisme cu caracter de supervizare şi evaluare, cum sunt CNATDCU și CNCS.

 

În decembrie 2016, ministrul Educaţiei, Mircea Dumitru, a emis un ordin care a inclus metodologia de evaluare. Deci, ARACIS avea posibilitatea să se apuce de treabă.

ARACIS avea posibilitatea să se apuce de treabă de mult mai multă vreme… Şi putea să propună o metodologie, aşa cum are metodologii pentru licenţă, pentru master – imperfecte, este drept, însă le are! Dar, de fapt, în baza acestor metodologii, nimeni nu a fost considerat că nu îndeplineşte criteriile. Metodologiile ARACIS-ului sunt de aşa factură încât mulţumesc pe toată lumea, se acreditează toată lumea pe baza lor.

Ştiu că opinia publică este favorabilă ordinului de ministru din decembrie 2016, dar acel ordin a venit extrem de târziu, în nişte condiţii politice de natură să sublinieze că el este emis, însă nu va fi aplicat prea repede. Ministeriatul „Dumitru” a avut o perioadă foarte scurtă, termen în care a fost elaborată o metodologie imperfectă, făcută de oameni care nu se ocupă de studiile doctorale. Era, de fapt, mai degrabă, o frumoasă intenţie decât un material legislativ pe baza căruia să poată demara evaluarea.

 

O şcoală doctorală ar putea solicita, pe cont propriu, o evaluare externă?

Există un organism internaţional care este Council for Doctoral Education, structură din cadrul European University Association (EUA) şi care are proceduri limpezi privitoare la evaluarea şcolilor doctorale. Este posibil să ceri o astfel de evaluare. Aşa cum au fost evaluate la un moment dat, de către EUA, universităţile, ar fi cu putinţă să se ceară de către un grup de universităţi o evaluare a şcolilor lor doctorale. Dar acest lucru nu rezolvă decât parțial problemele de acum din România.

Am discutat la un moment dat cu Bogdan Murgescu, care este directorul CSUD din Universitatea Bucureşti şi care era consilierul ministrului Curaj, apoi al ministrului Dumitru, încercând să stabilim care variantă ar fi mai bună: o evaluare externă sau una internă. O evaluare externă estimează capabilităţile şi limitele studiilor doctorale, dă recomandări, dar nu poate fi coercitivă sau, după caz, chiar punitivă. În cazul evaluării interne, paşii de urmat nu sunt consultativi.

 

Decizia de amânare a evaluării şcolilor doctorale a fost luată, acum, de Ministerul Educaţiei după consultarea cu reprezentanţii şcolilor doctorale sau aţi fost puşi în faţa faptului împlinit?

Nu. Aşa cum, de altfel, nu am fost consultaţi niciodată.

 

„Trebuie însănătoşit sistemul în ansamblul său”

Deşi Legea Educaţiei prevede evaluarea şcolilor doctorale chiar de către o agenţie din străinătate, acest proces nu a avut loc de şase ani, de când a fost promulgată legea. De ce?

După ce a fost emisă Legea Educaţiei, în 2011, sub mandatul Funeriu, au început să apară o serie de documente în sprijinul organizării şcolilor doctorale. A venit Codul Studiilor Universitare de Doctorat, a existat un pachet de acte referitor la abilitări, la constituirea noului corp al coordonatorilor de doctorat, apoi un pachet de informaţii referitoare la constituirea şcolilor doctorale, au fost numite noi comisii CNATDCU. Toate acestea s-au prăbuşit după discuţiile şi după relevarea lipsei de calitate a unui mare număr de teze de doctorat, începând cu cea a premierului de atunci, Victor Ponta. După care a fost desfiinţat CNATDCU, toată tema şcolilor doctorale a fost mutată de la o chestiune de organizare generală şi management pe o singură temă, aceea a tezelor de doctorat plagiate şi a unui numerus clausus de plagiatori.

Problema este că trebuie însănătoşit sistemul în ansamblul său, ca să aibă capacitatea de a vedea ce e cu propriile sale teze de doctorat. Dar noi ne-am ocupat, din 2012 până în 2016, de 15-20 de teze de doctorat şi, dintr-o dată, o temă de management academic a devenit o temă politică, cu o bătălie sterilă în jurul unor lucruri evidente.

 

Mai degrabă, o temă preluată de unii pentru o bătălie politică. Pentru că au fost demascate plagiate ale unor oameni din sistemul de securitate naţională, din Justiţie, din mediul academic, nu doar ale unor oameni politici. Iar atenţia presei este explicată prin faptul că e deranjant să vezi un om ajuns într-o funcţie datorită unui titlu fraudat, în plus, remunerat suplimentar pentru acesta.

Da, e corect din punctul de vedere al presei.

Atitudinea mea, ca profesor, care ştie cât se munceşte pentru un doctorat onest, ca şi atitudinea celor care obţin doctorate oneste, este puţin mai nuanţată. Eu sunt deranjată că există o opinie generală după care toate doctoratele făcute în România sunt false sau măcar lipsite de valoare.

Eu am preluat conducerea școlilor doctorale a UVT în 2011, când a fi directorul unei şcoli doctorale presupunea o muncă de birou, nu de interacţiune cu publicul. Din 2012 încoace, prorectorul cu studiile doctorale este un fel de PR al universităţii.

Din 2011 până în 2016, în locul unei griji pentru organizarea pe baze sănătoase a studiilor doctorale, a existat o focalizare excesivă asupra plagiatelor, întâi plagiatul premierului, apoi plagiatele din „lotul Oprea”, iar mai apoi plagiatul procurorului-şef al DNA. Sunt teme care s-au discutat, fiecare focalizată pe altceva. În fiecare caz era un fel de perdea de fum dincolo de tema efectivă a doctoratelor. De acolo nu a mai rămas posibilitatea de a te întoarce la subiectul real, care e acela al organizării pe baze sănătoase a unui sistem de învăţământ și cercetare.

„Candidatul la doctorat ajunge, după 17 ani de şcoală, să intre în sistem fără să ştie să formuleze singur anumite lucruri”

Cum ar putea fi măcar diminuate corupţia şi plagiatul în universităţi?

Aş răspunde doar în ceea ce priveşte plagiatul. Sigur că există genul de plagiat ordinar, dar există şi ceea ce aș putea numi proasta manufactură a scrierii. Sunt oameni care nu au învăţat într-un sistem de învăţământ general – degradat sub ochii noştri –, să scrie o pagină cu propriile cuvinte şi argumentând propriile idei, apoi un text mai coerent, apoi un articol, apoi un studiu. Pentru că, în locul acestui exerciţiu, în locul reflecţiei, al scrierii de informaţii, de formulare de puncte de vedere, de argumentare, de asumare a punctului de vedere, tot învăţământul este prăbuşit într-un sistem în care se transmit informaţii, se reproduc informaţii. Candidatul la doctorat ajunge, după 17 ani de şcoală, să intre în sistem fără să ştie să formuleze singur anumite lucruri.

 

De ce sunt admişi la doctorat astfel de oameni? De ce primesc titlul de doctor? E cea mai înaltă formă de învăţământ.

Nu e cea mai înaltă. Cea mai înaltă e abilitarea, apoi urmează studiile post-doctorale, doctoratul este al treilea nivel. Dacă jurnaliştii ar şti că şi abilitarea este o formă de calificare înaltă şi ar fi puţin atenţi şi asupra abilitărilor, s-ar putea ca focusul să se mute de pe doctorate pe conducătorii de doctorat.

 

Şi subiectul acesta a fost abordat.

Doar pentru câteva persoane… Dar şi acolo fenomenul este mai general.

Revenind la întrebare, cred că o educaţie de tip pozitiv, marşând pe bună-credinţă, este extrem de importantă. Din acest motiv, de cel puţin şase ani, noi, la UVT, organizăm cursuri de scriere academică şi de etică a cercetării.

Apoi, marşăm pe un anumit tip de exigenţă, de aceea sunt nemulţumită de felul în care pune problema ARACIS-ul, care şi-ar dori ca toţi cei care intră în sistem să şi iasă beneficiari ai titlului de doctor. Eu conduc doctorate din 2006. Am făcut o evaluare şi cam 60 la sută dintre cei care se înscriu finalizează tezele; restul se retrag pe parcurs şi nu pentru că ar fi plagiatori, ci pentru că nu li se configurează suficient de coerent tezele. Legea Educaţiei cam pe procentul acesta marşează: peste 50 la sută dintre cei care intră într-un sistem de învăţământ să îl finalizeze.

Apoi, sunt şi nişte măsuri cumva coercitive. Este vorba despre utilizarea softurilor antiplagiat – mai degrabă, o formă de a semnala că există o posibilitate de verificare a unui anumit tip de fraudă, softuri care înlocuiesc o măsură mecanică şi care ar trebui să fie o măsură de competenţă umană. Eu citesc, pas cu pas, toate tezele şi articolele doctoranzilor mei. Nu am nevoie de niciun soft antiplagiat ca să ştiu dacă ceea ce scriu ei acolo este rezultatul muncii lor sau nu. De altfel, utilizarea acestor sofuri nu e o procedură foarte populară în alte părţi, unde se marşează pe interacţiunea dintre profesor şi doctorandul său, pe lectura textelor, inclusiv când e vorba despre doctoranzi la cu care se lucrează de la distanţă.

Alte aspecte care ar mai putea diminua corupţia şi plagiatul sunt: faptul că se face publică comisia în faţa căreia se susţine teza de doctorat şi faptul că teza de doctorat este publică în cadrul Bibliotecii Naţionale şi într-una dintre bibliotecile universitare. Noi, de exemplu, am început organizarea unui fond special ale tezelor de doctorat din UVT la Biblioteca Centrală Universitară din Timişoara, unde vor fi toate tezele accesibile într-o singură sală.

 

„Plagiatorii sunt oameni care au crezut că le este permis orice”

De ce s-a ajuns la o degradare atât de pregnantă a calităţii tezelor de doctorat şi la un număr atât de mare de plagiate?

Cred că problema nu priveşte doar studiile doctorale, ci ţine de un sistem mai general, nu doar al învăţământului superior. În ceea ce îi privește pe cei acuzați de plagiat ori dovediți, în ultimii aii, drept pagiatori, cred că vorbim despre nişte persoane care au probleme în mai numeroase direcții. Sunt oameni care au crezut că lor le este permis orice. Adică, în momentul în care poţi străpunge sisteme numeroase, de ce nu ai străpunge şi sistemul de învăţământ superior?

„ARACIS-ul trebuie reformat din temelii, nu desfiinţat”

În primăvara acestui an, Camera Deputaţilor a eliminat din procesul de evaluare a şcolilor doctorale CNATDCU şi CNCS, în joc fiind lăsată doar ARACIS. Referitor la care Coaliţia pentru Universităţi Curate propunea, în raportul Integrităţii Universitare din România, întocmit în 2016, desfiinţarea, pe motiv că „instituţia nu a fost capabilă să controleze această degradare a standardelor şi nu a sancţionat în mod serios nicio universitate publică cu probleme.” Subscrieţi acestei propuneri?

ARACIS-ul trebuie reformat din temelii, nu desfiinţat. Toate ţările au o agenţie naţională de calitate în domeniul învăţământului şi, în mod particular, al celui superior. Problema ARACIS este că a înţepenit în măsurarea unor simple chestiuni formale, pe care le aplică, asemeni unui pat al lui Procust, pe orice i se pune în faţă. Problema ARACIS este, exact aşa cum se subliniază în raport, că nu a sancţionat nicio structură care nu a îndeplinit nişte norme.

„Propunerea reorganizării UEFISCDI o văd ca pe o bătălie pentru controlul resurselor”

Cum comentaţi propunerea reorganizării/desființării UEFISCDI, făcută de Autoritatea Naţională pentru Cercetare şi agreată de Ministerul Educaţiei, despre care se vorbeşte, de o vreme, în spaţiul public? Dacă s-ar ajunge aici, ce efecte ar avea o astfel de decizie?

E vorba, după părerea mea, de faptul că, din cauza neatragerii unor resurse financiare externe pentru cercetare, din cauza nealocării unor resurse interne pentru cercetare, banii din Cercetare sunt puţini. În aceste condiţii, e important cine deţine controlul. Eu aşa văd această bătălie pentru trecerea de la o structură la alta, ca pe e o formă de a controla banii extrem de puţini care există pentru cercetare şi o formă de a susţine anumite structuri de cercetare, cum sunt, de exemplu, institutele naţionale de cercetare, în defavoarea altora, cum sunt institutele Academiei sau, mai ales, universităţile. O bătălie pentru controlul resurselor.

„Eu, şcoală doctorală, nu pot schimba sistemul. Începem noul an universitar în acelaşi sistem mâlos”

Care sunt cele mai mari probleme – poate insurmontabile, în momentul de faţă –, cu care UVT va începe noul an universitar? Dar avantajele?

Spre deosebire de alte departamente ale UVT, noi, la doctorate, începem noul an universitar în acelaşi sistem mâlos, în care vâslim fără să ştim exact încotro mergem, şi, mai ales, într-un sistem multiplu controlat. Structura naţională nu ne oferă o legislaţie, nişte metodologii clare, care să ne permită să curăţim lucrurile, în schimb ne cenzurează, să spun aşa, independenţa, în alte sensuri. Noi rămânem singurii responsabili de respectarea eticii academice, însă sistemul naţional ne controlează întreaga activitate printr-o platformă mecanică. Sistemul naţional nu ne lasă să schimbăm structura calităţii conducătorilor de doctorate, pentru că ne obligă să respectăm nişte criterii foarte joase. Iar eu, şcoală doctorală, nu pot schimba sistemul. Toate lucrurile acestea se manageriază cu o anumită greutate, în ceea ce priveşte calitatea.

Eu nu am niciodată sentimentul că lucrurile sunt insurmontabile. Trebuie să funcţionăm în cadrele existente la un moment dat şi să facem acolo ceea ce se poate face, în calitate de profesori care au învăţat carte, care ştiu ce este un sistem de învăţământ superior şi care fac anumite lucruri într-un cadru legal existent. Asta e cea mai mare provocare.

Dacă avem un avantaj – iarăşi e cumva paradoxal ceea ce spun –, acesta este faptul că ne-am constituit în timp un corp de conducători de doctorat suficient de mare, ca să putem creşte, iar acest lucru, nu am niciun dubiu, la un moment dat va reprezenta un atu important al nostru.

 

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS