„Dacă extrema dreaptă ar prelua puterea, s-ar putea ajunge la un scenariu similar celui din ianuarie 1938”, avertizează istoricul elveţian Oliver Jens Schmitt, un foarte bun cunoscător al societăţii şi al politicii româneşti din interbelic până azi. Este, de altfel, autorul primei biografii fundamentate ştiinţific a conducătorului mişcării legionare, Corneliu Zelea Codreanu, volum care are la bază o documentare întinsă pe zece ani, inclusiv în arhive din ţară şi din străinătate şi în presa vremii, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea „Căpitanului” (Humanitas, 2018).

L-am invitat pe Oliver Jens Schmitt, profesor de Istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena, la un dialog despre situaţia de pe scena politică din România, dar privind şi retrospectiv, spre interbelic. Vorbeşte despre paralela între legionarismul interbelic şi situaţia actuală şi despre o continuitatea situaţiei din anii ’30. Despre cauzele ascensiunii extremei drepte în România. Despre modul în care regimul Putin colaborează cu partide de extremă dreaptă din Europa. Despre elementele care plasează AUR, SOS, POT în zona extremistă. Despre radăcinile „suveranismului” românesc şi forma în care moștenirea legionarismului și a ceaușismului se regăseşte azi în agenda acestor partide. Despre cauzele pactizării unor clerici din BOR cu extrema dreaptă. Cu privire la votul din 18 mai, profesorul Oliver Jens Schmitt atenţionează că „soarta țării și a generațiilor viitoare este în joc”.

„În furia împotriva elitelor conducătoare, mulți oameni au crezut în promisiunile de salvare ale legionarilor”

CV Oliver Jens Schmitt

Oliver Jens Schmitt (născut în 1973) predă Istorie sud‑est‑europeană la Universitatea din Viena. Temele sale de cercetare privesc, printre altele, fascismul în Europa de Est, cu accent pe România, societățile urbane din estul Mediteranei în secolul al XIX‑lea, societatea și politica în Imperiul Otoman târziu, evoluțiile socioculturale din spațiul albanez, istoria imperiului maritim al Veneției sau istoria Balcanilor în Evul Mediu târziu. Între anii 2017 și 2022 a fost președintele Secției de Filozofie și Istorie a Academiei Austriece de Științe. Din 2017 este director științific la Institutul pentru Studiul Monarhiei Habsburgice și al Balcanilor din cadrul Academiei Austriece de Științe. Printre cărţile sale, traduse în mai multe limbi, se numără: Kosovo: Kurze Geschichte einer zentralbalkanischen Landschaft (Kosovo: Scurtă istorie a unui ținut central‑balcanic, 2008), Skanderbeg: Der neue Alexander auf dem Balkan (Skanderbeg: Noul Alexandru din Balcani, 2009, tr. rom. 2014), Die Albaner: Eine Geschichte zwischen Orient und Okzident (Albanezii: O istorie între Orient și Occident, 2012) și, împreună cu Bernd J. Fischer, A Concise History of Albania, 2022. Editura Humanitas a publicat mai multe lucrări ale sale, traduse din limba germană: Corneliu Zelea Codreanu: Ascensiunea și căderea „Căpitanului“ (2018), România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie (2018), Balcanii în secolul XX: O istorie postimperială (2022) și Biserica de stat, sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918–2023 (2023).

(Sursă CV: Humanitas)

Domnule Oliver Jens Schmitt, aţi studiat ani de zile legionarismul din România – ne-aţi dat şi un volum foarte valoros: Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea „Căpitanului” –, dar în egală măsură cunoaşteţi şi replicile acestuia, din zilele noastre. Aţi afimat, zilele trecute, la conferinţa susţinută la invitaţia Humanitas, în seria de conferințe „Despre lumea în care trăim”, că putem vorbi nu doar despre o paralelă între legionarismul interbelic şi situaţia actuală, ci despre o continuitate a situaţiei din anii ’30. La ce anume vă referiţi?

La 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea a pus capăt parlamentarismului democratic constituțional printr-o lovitură de stat și a instaurat o dictatură. Cum și de ce s-a sfârșit prima dictatură română nu a fost niciodată discutat pe larg în România, în afara cercurilor de specialiști. Chiar și atunci, o parte considerabilă a populației era influențată de ideile de extremă dreapta, iar mulți oameni erau furioși pe o elită politică parțial disfuncțională și coruptă. În furia lor împotriva elitelor conducătoare, mulți oameni au crezut în sloganurile și promisiunile de salvare ale legionarilor, deși aceștia nu aveau nici cea mai mică competență politică, în special în domeniul economic. Legionarii au beneficiat însă și de un sprijin considerabil din partea BOR și a elitelor politice și culturale. Când regele a dat lovitura de stat, majoritatea politicienilor s-au adaptat dictaturii pentru a-și continua cariera în noul sistem.

Înainte de 10 februarie 1938, pentru prima dată în istoria României, timp de aproape două luni, țara a fost guvernată de un guvern de extremă dreapta instituit de Carol al II-lea. Acesta era condus de poetul Octavian Goga și de profesorul antisemit din Iași, A.C. Cuza. Ei și susținătorii lor au aruncat țara în haos economic în doar câteva zile și, deoarece se apropiau de Germania nazistă, au zguduit încrederea celor mai importanți aliați ai României, Franța și Marea Britanie, în fiabilitatea politică a acesteia.

Din această scurtă schiță se pot observa paralele cu situația actuală: criza de legitimitate a partidelor tradiționale, furia și disperarea multor alegători, demagogia fără scrupule, punerea sub semnul întrebării a alianțelor importante, incompetența politică a salvatorilor autoproclamați, prăbușirea iminentă a politicii economice, complicitatea BOR, a partidelor și a intelectualilor și jurnaliștilor naționaliști. Și, nu în ultimul rând, în anii 1930, extrema dreaptă a propagat și a recurs la violență, legionarii au radicalizat cultura politică și au făcut violența acceptabilă în societate.

„Existența tendințelor neolegionare se datorează însă și faptului că nici justiția, nici aparatul de securitate nu au aplicat legile existente”

România a mai cunoscut, în perioada post-decembristă, puseuri de extremism pe scena politică şi în societate – cu Vatra Românească, PRM, PUNR –, dar în ultimii patru-cinci ani, de când în scenă a apărut AUR, partid urmat de SOS şi POT, autointitulate „suveraniste”, mulţi avem senzaţia unei explozii de extremism, agresivitatea contaminând şi spaţiul public. Ce credeţi că a influenţat această ascensiune a extremei drepte în România şi cum explicaţi votul pe care foarte mulţi români îl dau unor politicieni care fac apologia legionarismului şi a comunismului, care ameninţă, prin politicile lor, să genereze ură de clasă, să ne arunce într-un regim autocratic şi chiar să scoată România de pe traiectoria euroatlantică?

Ideile extremiștilor au fost tolerate ani de zile sau susținute mai mult sau mai puțin deschis de către o parte a BOR, a Academiei Române, a mass-media, dar și de politicieni din partide oficial pro-europene, precum PSD și PNL. Ele nu provin de la marginea societății, ci nu au dispărut din centrul acesteia. Tăcerea BOR în acest moment istoric, tăcerea conducerii Academiei arată unde se situează cu adevărat aceste instituții: întotdeauna de partea celor puternici și, de preferință, de partea ultranaționaliștilor antiliberali. Existența tendințelor neolegionare se datorează însă și faptului că nici justiția, nici aparatul de securitate nu au aplicat legile existente. Această inactivitate trebuie interpretată ca o toleranță tacită. Doar puțini intelectuali și jurnaliști au abordat în mod repetat tendințele neolegionare, iar la nivel politic nu a existat nimeni care să ia măsuri decisive împotriva acestora. Mulți politicieni sperau să câștige voturi din tabăra naționalistă și nimeni nu a îndrăznit să intre în conflict cu BOR. Astfel, tendințele care amenință astăzi democrația în România nu sunt noi și nu provin din periferia societății. Ele sunt moștenirea legionarismului și a ceaușismului. O istorie care nu a fost asumată ajunge astăzi să afecteze societatea română.

Faptul că aceste idei influențează mulți oameni se datorează faptului că succesul economic semnificativ al României din 1990 încoace a afectat societatea în mod inegal. Pe de o parte, a apărut o clasă mijlocie urbană de succes și bine educată, al cărei nivel de trai nu diferă cu mult de cel al grupurilor sociale comparabile din Occident. Pe de altă parte, în mediul rural și în orașele mici, în special în sud și est, există în continuare o sărăcie mare. Aceasta afectează grupuri importante ale populației, cum ar fi pensionarii sau grupurile tradițional marginalizate, cum ar fi romii. Sărăcia și lipsa perspectivelor au forțat multe persoane să emigreze. Dacă acum câțiva ani diaspora încă credea în promisiunile de reformă personificate de Klaus Iohannis, eșecul total al acestuia a distrus această speranță și a făcut multe persoane vulnerabile la sloganuri emoționale în care își regăsesc durerea, dezamăgirea și furia. Având în vedere furia enormă, este ușor pentru extremiști să folosească elemente ale ultranaționalismului istoric antioccidental și antidemocratic. Deoarece legionarismul și ceaușismul au fost prea puțin abordate în școli, cunoașterea propriei istorii este redusă. În plus, multe persoane din diaspora, dar și din regiunile mai sărace ale României au sentimentul că sunt doar defavorizate din punct de vedere economic, ci și că nu sunt respectate, de aceea sloganurile naționaliste („respect”) prind ușor. Mulți oameni simt o profundă dorință de răzbunare față de sistemul politic, dar și față de societățile occidentale în care trăiesc. Greșelile politice, precum blocarea aderării la Schengen de către Austria, au adâncit aceste sentimente.

A fost previzibilă apariţia acestor partide pe scena politică, după 2020, sau le vedeţi ca pe nişte „lebede negre”, aşa cum, la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2024, a fost Călin Georgescu?

Cei care s-au interesat de extrema dreaptă au putut observa de-a lungul multor ani că aceste tendințe se intensifică. În special de la invazia rusă din Crimeea, aceste tendințe au devenit și mai vizibile. Ortodoxismul și antioccidentalismul latent au ieșit la suprafață încă din 2014, în campania electorală a lui Victor Ponta. Nu se poate spune că aceste semne nu au fost observate. Doar că, odată cu alegerea și realegerea lui Klaus Iohannis, fantomele trecutului păreau să fi dispărut. Prin urmare, curentele ortodoxiste și naționaliste din interiorul și din afara instituțiilor statului nu au fost luate în serios; așa cum s-a menționat, legile împotriva activităților neolegionare au rămas literă moartă și nu au fost aplicate de justiție în mod consecvent. Nu se poate clarifica în totalitate dacă acest lucru s-a datorat neglijenței sau complicității. Dar când a izbucnit pandemia, reprezentanții extremei drepte erau pregătiți. Și au fost susținuți de sistem, ceea ce a culminat cu alegerile din noiembrie 2024, când George Simion și Călin Georgescu au fost susținuți în mod ascuns de partidele consacrate. Nu putem decât să subliniem că extremismul din România provine din interiorul sistemului de putere, nu este o opoziție autentică venită din exterior.

„De ani de zile, Rusia a creat agenți de influență în multe țări europene și exploatează în mod țintit punctele slabe”

„Regimul lui Vladimir Putin colaborează în mod deschis şi sub acoperire cu partidele de extremă dreaptă din Europa, de mulţi ani”, spuneaţi într-un interviu, anul trecut. Sunt oameni care nu înţeleg nici rolul pe care îl joacă propaganda rusă în ascensiunea şi expansiunea acestor formaţiuni politice extremiste, nici interesul Rusiei. Le puteţi explica?

Partidul austriac FPÖ a semnat un acord oficial cu partidul lui Vladimir Putin. Marine Le Pen a primit în 2014 milioane de euro pentru campania electorală. Reprezentanții partidului german AfD întrețin relații strânse cu autoritățile ruse. Rusia susține în toată Europa partide extremiste de dreapta și de stânga (în Germania, de exemplu, „Bündnis Sahra Wagenknecht”) și lansează atacuri hibride împotriva partidelor care susțin Ucraina sau combat influența rusă. Acest lucru este evident în actuala campanie electorală pentru Președinția Poloniei. De ani de zile, Rusia a creat agenți de influență în multe țări europene și exploatează în mod țintit punctele slabe – în Austria, de exemplu, nu doar FPÖ cooperează. Rusia a infiltrat serviciile secrete austriece, numeroși foști șefi de guvern au lucrat pentru companii ruse, iar reprezentanți importanți ai industriei și ai mediului de afaceri doresc să reia cât mai repede posibil relațiile comerciale cu Rusia. Rusia exploatează sentimentele antiamericane, de exemplu în rândul social-democraților, iar conservatorii sunt atrași de afaceri lucrative. În alte țări, Biserica Ortodoxă este o poartă de intrare, iar vechile sentimente antioccidentale sunt instrumentalizate. Abia când pericolul devine prea mare, cum va fi în România în noiembrie 2024, va deveni clar ce înseamnă un război hibrid și cât de departe a ajuns Rusia. În majoritatea țărilor europene, oamenii vor să nege realitatea – de aici și tendința de a da vina pe Ucraina, victima agresiunii ruse, pentru conflict. Oamenii vor pace și liniște acasă, indiferent dacă casa vecinului arde.

„Suveranismul e a atins apogeul sub Nicolae Ceaușescu, din moștenirea căruia derivă și ideile suveraniste actuale”

Susţinătorii AUR, SOS, POT susţin că acestea nu sunt partide extremiste. Care sunt argumentele care arată indubitabil poziţionarea lor în zona extremistă, nu doar în cea populistă?

Violența verbală și fizică, gorificarea legionarismului și a lui Ion Antonescu, minimalizarea dictaturii comuniste, respingerea democrației liberale, combaterea libertății presei, disprețul și amenințarea minorităților de orice fel, naționale, religioase, sexuale, punerea sub semnul întrebării a alianțelor fundamentale ale României, adică NATO și UE.

În zona „suveranistă” există simpatii nedisimulate pentru mişcarea legionară – semnale similare transmite şi fostul candidat pro-rus la Preşedinţia României,  Călin Georgescu. În acţiunile şi discursurile lor există însă şi elemente din retorica ultranaţionalistă, naţionalist-comunistă. Care este azi punctul de convergenţă, ce le uneşte?

Respingerea democrației, a parlamentarismului, a statului de drept, a integrării occidentale, a individualismului și a deschiderii culturale a țării. În ceea ce privește forma, diferențele sunt mai mari: imitația lui Codreanu și Antonescu la Georgescu, grosolănia verbală la Diana Şoşoacă, adaptarea la publicul respectiv la Simion, care abia reușește să-și ascundă agresivitatea.

Unde, cât de adânc în istorie să căutăm rădăcinile „suveranismului”, încurajat acum de propaganda (pro)rusă?

Suveranismul economic se regăsește deja în anii 1920 în politica economică a național-liberalilor („prin noi înșine”). Importanți teoreticieni economici naționaliști gândeau în mod similar în anii 1930, la fel și legionarii. Totuși, această ideologie a atins apogeul sub Nicolae Ceaușescu, din moștenirea căruia derivă și ideile suveraniste actuale. După 1989, postcomuniștii au încercat, în primii ani ai lui Ion Iliescu, să împiedice România să se apropie mai mult de Occident; când acest demers a eșuat, ultranaționaliștii precum Vadim Tudor au cultivat această idee; însă ideea că trebuie să se distanțeze de Occident a continuat să planeze de-a lungul anilor în părți importante ale PSD (Ponta, Dragnea).

„În BOR, ambiguitatea este foarte pronunțată”

Sunt – nu ştim cât de numeroşi – clerici, chiar înalţi ierarhi din Biserica Ortodoxă Română, ortodoxişti, naţionalişti, suveranişti, antioccidentali, care pactizează fără perdea cu extrema dreaptă, cu neolegionarii. Nu în aceeaşi situaţie se află Biserica Romano-Catolică sau cea Greco-Catolică. Cum se explică acest lucru?

Amândouă au fost victime ale persecuției regimului comunist, amândouă s-au opus regimului, spre deosebire de o parte importantă a BOR. Comemorarea dictaturii comuniste de către bisericile menționate este clară, la fel și angajamentul lor față de democrație și integrarea în Occident. În cazul BOR, însă, ambiguitatea este foarte pronunțată. Majoritatea elitei sale s-a acomodat cu dictatura, a profitat material de confiscarea proprietăților Bisericii Greco-Catolice și s-a identificat mult mai puternic cu ultranaționalismul regimului.

„Democrația a fost sabotată timp de ani de zile în instituțiile statului”

Educaţia ar fi, cred, calea cea mai sigură pentru a stopa sau tempera ascensiunea extremismului, dar e şi calea cea mai lungă. Pe termen mediu, scurt ar exista antidot sau va trebui ca extrema dreaptă din România să ajungă la putere pentru a-şi da măsura, pentru ca oamenii să se convingă de toxicitatea ei, ceea ce pentru democraţie ar implica riscuri imense?

Dacă extrema dreaptă ar prelua puterea, s-ar putea ajunge la un scenariu similar celui din ianuarie 1938, sub guvernul Goga-Cuza: colaps economic, izolare în politica externă, violențe interne semnificative și persecuția celor cu opinii diferite. Goga și Cuza nu câștigaseră însă alegerile, ci fuseseră numiți de rege. Dacă astăzi extrema dreaptă ar câștiga alegerile, președintele său ar avea în spate majoritatea populației și, probabil, și majoritatea în Parlament, într-o combinație între AUR și PSD. Asta înseamnă că ar fi mult mai puternică decât predecesorii săi din 1938. În plus, extrema dreaptă se bucură de simpatie în special în diaspora, care ar fi mult mai puțin afectată de o criză economică în România decât oamenii care trăiesc în țară.

Dacă extrema dreaptă nu va ajunge la putere, ar fi importantă o ofensivă în domeniul educației. România nu va putea însă evita discuțiile despre cine este responsabil pentru ascensiunea extremei drepte. Faptul că după 1989 nu a avut loc o lustrație are consecințe până în prezent. Faptul că extremiștii au fost și sunt susținuți din interiorul sistemului de stat are legătură cu această lipsă a lustrației. Amenințarea democrației în România este posibilă și pentru că această democrație a fost sabotată timp de ani de zile în instituțiile statului.

„Soarta țării și a generațiilor viitoare este în joc”

România se află în faţa unui vot decisiv, în 18 mai. Ce ne-aţi transmite nouă, românilor?

Pentru prima dată, românii pot decide la urne orientarea țării lor, una fără violență, lovituri de stat sau invazii. Toți cetățenii vor suporta consecințele deciziei lor. Emoțiile sunt foarte puternice, dar sentimentele puternice nu sunt cele mai bune sfătuitoare. Înainte de a introduce buletinul de vot în urnă, trebuie să se gândească la faptul că soarta țării și a generațiilor viitoare este în joc. Nu este momentul să se exprime furia, ci să se cântărească argumentele prezentate de candidați, să se întrebe de ce nu toți candidații sunt dispuși să participe la dezbateri deschise, ce programe politice concrete, dincolo de sloganuri, propun pentru îmbunătățirea situației dintr-o țară față de care toți nutresc sentimente puternice. Toți cei care se vor prezenta la urne vor fi întrebați în viitor de copiii și nepoții lor ce au făcut în această zi istorică, dacă au votat și, dacă da, pe cine și de ce.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.