Nora Iuga: „Sunt din ce în ce mai convinsă că suntem eterni, că am fost creaţi ca să cutreierăm şi să cunoaştem tot Universul”

Am întâlnit-o pe poeta și scriitoarea Nora Iuga în Timișoara, la Fundația Triade, unde a participat, zilele trecute, la o seară de poezie universală contemporană. La aproape jumătate de veac de când Nora Iuga publica primele sale versuri.

Am vorbit, desigur, despre poezie, care i-a fost adusă o iubire, dar care, spune acum, a fost pe locul doi în visurile ei. Despre artiștii din familia sa, de la care a moștenit gena și a transmis-o mai departe. Despre iubiri – unele cunoscute, altele nemărturisite până acum. Despre erotism și refacerea senzaţiilor în imaginar. Despre bucurii. Dar și despre singurătate și despre frici, unele dintre ele, spune, atenuate pînă la dispariție odată cu trecerea timpului.

 

„Poezia adevărată mi-a fost adusă de o mare iubire”

CV Nora Iuga

 

Nora Iuga s-a născut pe 4 ianuarie 1931.

Este poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a PEN Club.

A publicat volume de versuri, printre care: „Vina nu e a mea” (1968); „Captivitatea cercului” (1970), carte retrasă din librării şi biblioteci, care i-a atras interdicţia de publicare timp de şapte ani; „Opinii despre durere” (1980); „Inima ca un pumn de boxeur” (1982, 2000); „Piaţa cerului” (1986); „Dactilografa de noapte” (1996, 2010); „Spitalul manechinelor” (1998, 2010); „Autobuzul cu cocoşaţi” (2001, 2010); „Petrecere la Montrouge” (2012); „Câinele ud e o salcie” (2013); „Ascultă cum plâng parantezele” (2016).

A publicat romanele „Sexagenara şi tânărul” (2004, 2012, care i-a adus Premiul Uniunii Scriitorilor), „Săpunul lui Leopold Bloom” (2007, Premiul Uniunii Scriitorilor), „Hai să furăm pepeni” (2009, 2015), „Harald şi luna verde” (2014, 2016, Premiul pentru cel mai bun roman în cadrul Colocviului Naţional al Romanului Românesc de la Alba Iulia, Premiul Radio Cultural şi nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor) şi „Lebăda cu două intrări” (2016, 2017).

O serie de volume de proză şi poezie i-au fost traduse în străinătate: în Germania, Spania, Italia, Franţa, Slovenia, Bulgaria, Eleveţia, Statele Unite.

A tradus peste 30 de titluri din Nietzsche, Strindberg, Celan, Jünger, Günter Grass, Elfriede Jelinek, Herta Müller etc.

În anul 2007 a primit Premiul „Friedrich Gundolf”, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, Darmstadt.

În anul 2014 are loc premiera documentarului Aici Nora Iuga (Premiul pentru imagine la Festivalul de Film Documentar Românesc Docuart).

La recomandarea preşedintelui Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, în anul 2015 este decorată cu ordinul „Crucea de merit” în grad de cavaler.

În anul 2017, Preşedintele României, Klaus Iohannis, i-a conferit Ordinul Naţional „Pentru Merit”, în grad de Comandor.

 

(Sursă CV: Editura Polirom)

Doamnă Nora Iuga, vă întâlnesc la o seară de poezie, la aproape jumătate de veac de momentul în care aţi debutat în poezie. Cum aţi decis să vă apucaţi de scris versuri la 37 de ani?

Aveam în mine, în mod clar, amprenta artistului. M-am născut cu această amprentă moştenită din familie. De la părinţi – mama a fost balerină, tata, violonist la Filarmonică. De la bunici – ambele bunici au fost cântăreţe de operetă în trupe itinerante, bunica din partea mamei fiind în trupa de operetă a marelui Leonard, bunicul vitreg din partea mamei a fost regizor, iar tatăl bun al mamei, singura excepţie, născut la München, era inginer. Toţi din familia mea s-au manifestat în diverse ramuri artistice. Gena s-a transmis şi băiatului meu, care a fost prim-balerin la Opera Română. Dar gena nu e suficientă. E importantă şi atmosfera în care creşti. La noi în familie se vorbea numai despre artă. Deci, pentru mine nu e niciun fel de mirare că am ajuns să scriu poezie. Nu puteam să ies altceva decât artistă.

De ce atât de târziu? Întâmplarea a făcut ca primele poezii, două cred că au fost, să le scriu la Sibiu, în bucătărie. Era primăvară, eu aveam vreo 12 ani, eram în plină explozie puberală. În camera de alături cânta tata, la vioară. Mi se făcuse un dor de ceva, dar nu ştiam de ce şi, dintr-o dată, mi-am luat maculatorul de pe masă şi am scris prima strofă dintr-o poezioară care era influenţată de Eminescu. Dar era îngrozitor de proastă. O mai ţin minte şi acum: „Lunca iar a înflorit şi pomii au înverzit. / După lunga aşteptare a venit, iar, prinţul Soare, / El se plimbă prin poiene în caleaşca-i aurită / Şi mângâie peste gene o copilă adormită.” Deşi mică, aveam simţul critic suficient de dezvoltat ca să-mi dau seama că e o tâmpenie ce am scris şi mi-am zis atunci că, în viaţa mea, nu voi mai scrie niciun vers. Şi nu am mai scris nimic mult timp.

Când am ajuns studentă, citeam enorm de multă poezie, o iubeam la nebunie. Umblam tot timpul cu o carte, ba de Blaga, ba de Barbu, ba de Arghezi, în sacoşă. Dar nu puteam să scriu. Pentru că, citindu-i mult pe Eminescu şi pe poeţii vechi, știam că trebuie să existe o regulă fixă în momentul în care scrii o poezie: altfel nu ar fi existat ritmul și rima. Dar nu-mi plăcea. Eu voiam să scriu vers alb, vers liber, însă eram derutată, pentru că acesta nu are reguli, nu are măsură, nu are ritm. Şi atunci am realizat că a scrie poezie se bizuie pe o melodie care cântă în tine şi, încet, încet, am început să-mi dau seama – sigur, lectura m-a condus la descoperirea unui talent pe care, evident, îl aveam – şi am început să scriu cu adevărat.

Am publicat, totuși, târziu pentru că nu eram convinsă că am găsit secretul. Încercările mele de a scrie vers liber tot nu mă mulţumeau. Însoţind un orb care scria poezie, la un cenaclu literar, ca să-i citesc versurile, l-am cunoscut pe viitorul meu soţ (George Almosnino – n.m.) care era socotit vedeta cenaclului. Poezia adevărată mi-a fost adusă de o mare iubire. M-am însoţit cu Nino, am vorbit aceeaşi limbă şi m-am pomenit dintr-o dată că sunt în stare să fac literatură. Noi aproape că ne luam la întrecere: scriam în fiecare zi, ne citeam unul altuia versurile. Cred că nu ne-a legat altceva decât poezia şi, evident, ce leagă un bărbat de o femeie, adică patul şi copilul pe care l-am făcut. Pentru viaţa mea ăsta a fost esenţialul: iubirea, poezia şi copilul.

„Am iubit – sunt sigură acum – mai mult scena decât poezia”

Aţi afirmat: „Nu puteam să ies altceva decât artistă.” Dar se putea balerină, nu poetă, nu scriitoare. Mai ales că baletul pare, şi el, înscris în gena familiei: mama, balerină, fiul, Tiberiu Almosnino, balerin şi, la un moment dat, prim-balerin al Operei Române. Deci, de ce nu şi dumneavoastră, mai ales că, aţi spus-o cândva, v-ar fi plăcut să fiţi Maja Plisetzkaja?

Îmi place tare mult întrebarea… Pentru că şi acum am această nostalgie şi chiar un mare regret. Am devenit o poetă destul de cunoscută, dar eu am iubit – sunt sigură acum, bătrână fiind – mai mult scena decât poezia. Am vrut să ies la rampă, să cuceresc publicul, să mă simt iubită de public. Nu m-a interesat foarte tare să fiu lăudată de critici, de teoreticieni literari – teoria literară nu o suport şi fac această declaraţie, cu riscul de a se spune lucruri rele despre mine, pentru că, la ora actuală, se pare că poezia este o materie care trebuie învăţată.

Am vrut foarte tare să mă fac balerină, mai ales că mama îmi arăta anumite mişcări de balet, pe care ajunsesem să le fac perfect. Eram dotată pentru asta, dar mama nu a vrut pentru nimic în lume să merg pe drumul dorit. Şi aici e o chestie drăguţă, pe care am mai spus-o. Nu înţelegeam de ce se opune ea, care e balerină. Şi mi-a spus: „Pentru că ai să te faci femeie uşoară.” Am început să râd: „Cum să spui aşa ceva? Tu eşti o femeie cinstită, îţi iubeşti bărbatul, m-ai făcut pe mine, mă îngrijeşti. De ce ar trebui să ajung femeie uşoară, dacă mă fac balerină?”. Şi mama mi-a răspuns: „Da, dar tu nu semeni cu mine, tu semeni cu taică-tu.” (Râde – n.m.) Şi nu m-a lăsat.

Când am văzut că nu se poate balerină, am vrut să mă fac actriţă. Am dat examen la Teatru. Clody Berthola şi Beate Fredanov, care erau în comisie, fuseseră foarte încântate de prezenţa mea scenică. S-a împotrivit însă preşedintelele comisiei, maestrul Radu Beligan, spunându-mi că nu am dicţie.

Dar arta, ca o apă subterană, îşi găseşte cursul pentru a ieşi la suprafaţă. Şi a ieşit, până la urmă, în poezie. Asta i-o datorez în mare măsură bărbatului meu.

„Când aud o muzică bine ritmată, care îmi place, mă ridic de la masa de scris şi dansez prin cameră”

Deşi nu aţi practicat dansul, acesta a fost o componentă importantă a vieţii dumneavoastră. Mi-a plăcut cum aţi vorbit într-un interviu despre dans: „Gena mea principală este una artistică şi casa mea e scena. Tot universul dansează: şi quasarii, şi uriaşele roşii, şi piticele albe, până şi Calea laptelui, când dă în foc; şi eu de ce nu aş putea să realizez o piruetă uriaşă ca mişcarea de rotaţie a unei planete albastre?”.

Un poem întreg…. Uitasem de el.

 

Mai dansaţi?

Daaa! Când televizorul este deschis şi aud o muzică foarte bine ritmată, care îmi place, mă ridic de la masa de scris şi dansez singură prin cameră.

Aşa cum şi vorbesc singură. Şi nu pentru că mi-am pierdut minţile, din cauza vârstei, ci pentru că, ştii?, te înţelepţeşti foarte tare când eşti bătrân. Se spune că unii bătrâni dau în mintea copiilor. Dar ai văzut că, uneori, copiii scot nişte gânduri de o spontaneitate formidabilă, care poate ascunde nişte profunzimi cu totul neaşteptate? Iar artistul are nevoie exact de genul acesta de gândire, are nevoie să păstreze în el o gândire de copil. În acelaşi timp, însă, intervine şi o înţelepciune şi chestia asta mi s-a urcat un pic la cap, dar nu în sensul că mi-aş fi pierdut minţile, cum spuneam, dar am devenit foarte orgolioasă, foarte vanitoasă şi sunt convinsă că cel mai inteligent creier cu care eu pot vorbi pe limba mea, dintre toate creierele celorlalți, este al meu. Vezi, de-asta am început să vorbesc singură.

 

Nu e cumva şi o formă de terapie împotriva singurătăţii?

Oh, ba da! Ai pus punctul pe „i”. Eu trăiesc foarte singură şi e normal să simt nevoia să comunic cu cineva. Deşi  îmi place singurătatea din ce în ce mai mult, pentru că am descoperit că acest creier al meu este ca un bol în care pot să torn ideile cele mai ciudate. Ador originalitatea. Mi se pare trăsătura cea mai importantă a unui om.

În vremea studenţiei mă duceam foarte des, oriunde mă aflam, nu numai în Bucureşti, la spitalele de boli psihice şi voiam să vorbesc cu schizofrenicii care, după părerea mea, sunt cei mai inteligenţi şi cei mai originali oameni pe care i-am întâlnit vreodată.

Eu preţuiesc la un om două lucruri: caracterul şi originalitatea. Lipsa acesteia mă doare un pic, în ziua de azi. E singurul lucru pe care îl reproşez poeţilor noştri tineri, unii scriu chiar bine, unii, chiar se citesc, dar originalitatea le lipseşte în mare măsură. Se citesc unii pe alţii şi încep să semene ca două picături de apă.

„Întotdeauna mi-am imaginat că o femeie ar trebui să-și însușească ceva din misterul pisicilor”

Că vobeam de singurătate… Pisici nu mai aveţi, să o aline puțin? La un moment dat, în casa din Tei, aţi avut 12.

O, Doamne!, pisicile alea care ne încălzeau noaptea, când focul nu mai ardea… Nu mai am. Şi ele, cam ca toate fiinţele pe care le-am iubit, s-au dus. Nu mi-a mai rămas decât băiatul, să-l ţină Dumnezeu!, dar  nici el nu e în Bucureşti şi îl văd extrem de rar.

Pisicile mi-au plăcut la nebunie, întotdeauna mi-am imaginat că o femeie ar trebui să-și însușească ceva din misterul pisicilor, să fie languroasă, atrăgătoare, seducătoare, inteligentă, rea, când nu te aştepţi, să ştie să te ducă de nas, ca să te determine să-i faci pe plac (râde – n.m.). Pisicile sunt derutante și prin asta seduc – şi cu părţile bune, şi cu cele rele. Ca să nu mai vorbesc că sunt printre cele mai frumoase animale. Îmi plac felinele, în general, cel mai mult, tigrii. Dar câteodată, pisicuţele astea, atât de graţioase ca nişte balerine, parcă-mi plac şi mai mult, poate unde m-au atras totdeauna minionele.

Pe ultima pisică pe care am avut-o am iubit-o foarte mult. Venise la uşa apartamentului, la etajul şase. Era urâtă, cu un bot ascuţit, negru, cu urechiuşele tot negre, iar pe frunte, între ele, avea un fel de rună. Desenul ăsta părea un coif, doar panaşul îi lipsea. Parcă semăna cu Vlad Ţepeş şi atunci i-am pus numele Dracula, având „a”-ul ăla la sfârşit, m-am gândit că poate fi un nume de femeie. Când a murit Dracula, la 18 ani, nici nu am fost lângă ea, eram în Elveţia…

„Erotismul încă trăieşte în mine”

Pentru că aminteaţi de unele calităţi pe care ar trebui să le aibă o femeie, v-aş întreba unde credeţi că se termină momentul în care o femeie atrage admiraţia unui bărbat? Există o graniţă impusă de timp?

Nu. Iar explicaţia poate fi una ştiinţifică: trupul nostru emană în continuare hormoni, şi după ce o femeie trece de un anumit prag de vârstă. La unele femei, care au o mai puternică activitate hormonală, şi erotismul poate dura mai mult şi poate fi mai accentuat. Erotismul – îmi dau eu seama acum, la 87 de ani – încă trăieşte în mine. Adică, eu pot, cu ajutorul imaginaţiei, câteodată din senin, să simt acea bucurie pe care o poate simţi o femeie aşteptând un bărbat.

 

Cu fluturi în stomac…

Da, dar mie nu-mi place expresia asta, pentru că e mult mai mult. Ceva ce vine dintr-o zonă necunoscută şi se infiltrează foarte bine în partea materială a trupului, a cărnii, îmbină alcătuirea genetică cu imaginaţia, cu  visul. Noi avem această forţă teribilă de a ne imagina acele stări şi a le retrăi. Senzaţia de erotism palpabil pe care o trăiai în tinereţe, când le aveai toate la locul lor, o poţi trăi în imaginar, aproape perfect, şi la bătrâneţe. E foarte interesant că imaginaţia poate să-ţi resusciteze plăcerea.

”Simt tot mai intens, dar nu cu teamă, că nu mai aparţin acestei lumi, acestui timp”

Ce vă bucură cel mai mult, acum?

Singurătatea. Şi îţi fac o mărturisire, care intră în contradicţie cu ceea ce-ţi vorbeam despre erotism, despre bucuria de viaţă, despre dorinţă, despre refacerea senzaţiilor în imaginar. Eu nu mai trăiesc în lumea mea, nici în timpul meu. Iar chestiunea asta devine din ce în ce mai concretă. Dar nu e dureroasă – aici e nebunia.

Eu am fost un om care eram convins că voi avea şansa ca Dumnezeu să facă o minune cu mine şi să nu mor niciodată… Acum simt tot mai intens că nu mai aparţin acestei lumi, acestui timp, dar nu-mi mai e frică. Intuiesc că există un alt spaţiu, o altă lume, un alt timp care mă aşteaptă undeva. Am senzaţia că urmează o călătorie în altă parte. Sunt din ce în ce mai convinsă că suntem eterni, că am fost creaţi ca să cutreierăm şi să cunoaştem tot Universul. Cred că e o datorie a noastră să ne regăsim în tot ce există. Dar nu să revenim pe pământ şi, în niciun caz, sub forma materială în care ne prezentăm aici. Asta e ultima mea teorie, în care cred orbeşte, pentru că noi am pornit discuţia noastră de la amprentă şi mi se pare că nu există o amprentă mai convingătoare că suntem eterni şi identici cu Cosmosul pe care îl purtăm în noi, decât celula care are exact structura acestui construct infinit.

 

Din acel timp, din acea lume pe care le numiţi ale dumneavoastră, aveţi vreun loc anume de care vi se face dor? Un om?

De 40 de ani, mă gândesc la un bărbat. Nu trăim în aceeaşi localitate, nici măcar nu ne-am luat vreodată de mână, dar ştiu sigur că ne leagă ceva necunoscut. Lucrurile astea se transmit. E foarte interesant… Eu l-am iubit foarte mult pe bărbatul meu, pe Nino, dar am simţit întotdeauna că el nu este „acela”. L-am iubit pentru calităţile lui excepţionale. Dar, la un moment dat, la un cenaclu literar, am întâlnit un bărbat care nu locuieşte în Bucureşti, nu are naţionalitatea mea, nu mi-a plăcut nici ca fizic foarte tare, dar l-am simţit complet diferit… Şi se pare că şi din partea lui a venit aceeaşi vibraţie. L-am revăzut de multe ori, cel puţin o dată pe an, vreme de 40 de ani, am trecut întâmplător prin aceleaşi localităţi din alte ţări, parcă am fi umblat unul pe urmele celuilalt. Comunicăm prin scrisori scrise de mână, câteodată în limba germană, cu caractere gotice. E ceva foarte ciudat…

”Fricile încep să se atenueze vizibil şi destul de accentuat”

Dar ceva care vă sperie există? Spaimele rămân constante în timp sau sunt unele pe care trecerea vremii le atenuează sau, din contră, le accentuează?

Există anumite fenomene care mă sperie şi chiar mă obsedează, şi ele legate de dispariţie, dar e interesant şi felul în care dispari. Ce călătorie te aşteaptă sau cum arată despărţirea de lumea asta, prin care vei trece când va fi momentul acela al şocului? Şi la asta mă gândesc câteodată şi mi-e foarte frică de cutremur. Mi se pare că momentul acela ar putea să fie foarte urât. Sau mi-e frică de prăbuşirea unui avion. Sau de o maşină care ia foc.

De când am descoperit că mă cheamă altă lume şi alt timp, fără să-mi mai fie frică de asta, ci dimpotrivă, să mă încerce un fel de curiozitate şi de dor de locul acela, să ştii că fricile încep să se atenueze vizibil şi destul de accentuat. Nu mai îmi este aşa de frică nici pe departe de moarte, cum îmi era când am fost tânără.

 

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.

 

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS