Nedreptățile care umbresc un act de dreptate istorică

Repatrierea Reginei-Mamă Elena este un act de dreptate istorică, umbrit însă de acte de mare nedreptate făcute și victimelor aceluiași regim comunist care forțase abdicarea Regelui Mihai și izgonise din țară toată familia regală, și victimelor succesorilor acelui regim, neo-comuniștii care au confiscat revoluția și puterea, în Decembrie 1989.

 

După aproape 72 de ani de la momentul în care comuniștii i-au forțat fiul să abdice, alungându-l din țara pe care a iubit-o și forțând întreaga familie regală să ia drumul exilului, Regina-Mamă Elena s-a întors, pentru eternitate, în România, pentru a fi reînhumată lângă fiul său, Regele Mihai, la Mănăstirea Curtea de Argeș. Amândoi – și nu doar ei – victime ale unui regim totalitar; nedreptăți traumatizante pentru care nimeni nu a răspuns în Justiție, nedreptăți pentru care nimeni nu le-a cerut măcar iertare, în numele statului român, nici în anii liberi de comunism. Ba, mai mult, puterea neo-comunistă, instalată în decembrie 1989, le-a mai făcut o uriașă nedreptate, izgonindu-l încă o dată din țară pe Regele Mihai.

Ca o dureroasă ironie a sorții, în preziua repatrierii trupului Reginei-Mamă, Securitatea înregistra încă o victorie asupra unei alte victime a regimului comunist; asupra unui om ucis de Securitate, căruia sentința dată după 34 de la arestarea și torturarea sa, un act care trebuia să-i facă dreptate, l-a mai omorât o dată. Curtea de Apel București i-a achitat, în primă instanţă, pe securiștii-torționari ai disidentului Gheorghe Ursu, asta deși procurorul de caz ceruse pentru ei închisoare pe viaţă. Foștilor securiști Marian Pârvulescu și Vasile Hodiș, acuzați de crime împotriva umanității, pentru că, în noiembrie 1985, l-au ucis în bătăie, în arestul Miliţiei, pe Gheorghe Ursu, le-a fost schimbată încadrarea în tratamente neomenoase și apoi au fost achitați.

Anul întoarcerii Reginei-Mamă în România este și cel comemorării a 30 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989; 30 de ani de la ieșirea de sub dictatura comunistă care a îngenuncheat țara pentru aproape jumătate de veac, transformând-o într-un lagăr și, totuși, 30 de ani de democrație în care nu li s-a făcut dreptate nici sutelor de mii de victime ale regimului comunist, nici miilor de morți și răniți ai Revoluției din Decembrie 1989, victime ale regimului de factură neo-comunistă care confiscase puterea de la comuniști, prin crimă și prin mistificarea adevărului; la fel ca predecesorii lor comuniști, în 1946.

Dosarul Revoluției (care a zăcut la Parchetul General aproape 25 de ani, redeschis doar la presiunea CEDO, deși e vorba de peste 1000 de oameni uciși, mai mult de 900 împușcați după 22 decembrie), abia a fost trimis în judecată în primăvara acestui an, deci e departe de final. La fel, nu li s-a făcut dreptate nici victimelor Mineriadei, adică ale aceluiași regim neo-comunist care a deturnat idealurile Revoluţiei, recurgând pentru aceasta la fratricidul din 13-15 iunie 1990. Dacă dosarul Revoluției a ajuns cu greu în instanță, cel al Mineriadei a fost întors, în primăvara acestui an, la Parchetul Militar, pe motiv de nulitate a rechizitoriului, după ce un an și jumătate fusese ținut în cameră preliminară. Morții și răniții Revoluției și Mineriadei sunt, trebuie spus apăsat, victimele regimului Iliescu, același care, urmând linia trasată de predecesorii săi ideologici, l-a alungat, pentru a doua oară, pe Regele Mihai din ţara în care a încercat să se întoarcă în 1990, după aproape 43 de ani de exil. Iar apoi alți câțiva ani l-a hăituit, fugărindu-l prin ţară şi pe aeroporturi, ca pe un infractor.

Ca o dovadă suplimentară de dispreţ profund faţă de sutele de mii de victime ale regimului comunist şi ale Securităţii, faţă de miile de morţi şi de răniţi din Revoluţie şi de la Mineriadă, faţă de zecile de mii de oameni din familiile lor, faţă de toţi cei care au aşteptat ca vinovaţii pentru atrocităţile din decembrie 1989 şi iunie 1990 să răspundă în faţa legii, în toți acești 30 de ani, vine strădania unora – şi nu istorici de casă ai fostului regim – de încercare perfidă de punere a Securităţii într-un tablou luminos. Așa se explică odele ridicate (şi) post-mortem ultimului şef al Securităţii comuniste, generalul Iulian Vlad. Odată cu ele ni se transmitea că Securitatea (cel puţin a ultimilor ani din regimul comunist) nu a fost opresivă, atâta timp cât a fost condusă de un om “solar”, “un om deasupra timpurilor”, “făcător de istorie, “iluminat”. Așa se explică lansările de carte ale unor exponenţi ai Securităţii, făcute sub cupola Academiei Române. Sau busturile ridicate unor barzi ai regimului Ceaușescu. Ori emisiunile chiar pe Radioul Public în care foşti capi ai Securităţii sunt prezentaţi în culori pastelate, unde, într-o zi de Bunăvestire, despre generalul de securitate Aurel Rogojan – unul din martorii din procesul lui Gheorghe Ursu, favorabili securiștilor-torționari – și despre fostul director al Securităţii, generalul Iulian Vlad, se vorbea ca despre „repere spirituale” ale României.

Un act de dreptate istorică, așadar, umbrit de acte de mare nedreptate.

 

Articol publicat și în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS