Domeniul de vânătoare de la Şarlota, din Timiş, reprezintă dovada că Statul poate exploata profitabil fondul forestier, nu doar prin tăieri şi export de cherestea brută. Direcţia Silvică Timiş a reuşit să pună pe picioare o afacere bănoasă, care s-a bazat pe aclimatizarea muflonului, un animal socotit oarecum exotic în România, deşi se crede că e strămoşul oii. Pornind acum mai bine de zece ani cu câteva exemplare, Statul a reuşit să creeze o atracţie cinegetică pentru care turiştii străini amatori de vânătoare scot fără să clipească mii de euro, plecând mulţumiţi acasă cu un trofeu numai bun pentru panoplia oricărui vânător care se respectă.
O idee de milioane
Într-unul din nu foarte multele locuri izolate din judeţ, păstrate neafectate de industrializare, agricultură sau exploatare forestieră după ureche, între Timişoara şi Lipova, Statul a reuşit să facă o afacere din aclimatizarea, creşterea şi exploatarea prin vânătoare a unui animal pe care mulţi români îl ştiau eventual doar de la zoo – muflonul. Domeniul de vânătoare de la Şarlota aduce an de an Statului român venituri de sute de mii de euro proveniţi din vânătoarea de cerbi lopătari şi de mufloni. Turişti cinegetici din Germania, Italia, Austria, dar şi din Liban sau China se adună aici pentru aşa-zisa vânătoare complementară, în care tradiţionalul cerb lopătar este asociat muflonului, un animal sălbatic nespecific României.
Specie originară din Sardinia şi Corsica, muflonul aclimatizat în Banat face parte dintr-un plan al Direcţiei Silvice Timiş de a atrage turiştii străini pasionaţi de vânătoare.
Nicuşor Ţîţu, director al Direcţiei Silvice Timiş, spune că, în prezent, pe domeniul de vânătoare de la Şarlota, există în jur de 110 mufloni. Iniţial s-a pornit cu 29 de animale, dintre care şase femele erau gestante. “În momentul de faţă putem să spunem că nu avem o ofertă pe măsura cererii. Sunt foarte mulţi turişti străini amatori de sejururi de vânătoare în zona Şarlota, doar pentru mufloni. Aceasta deşi trofeele nu sunt ieftine. În funcţie de mărime, de curbura coarnelor se încasează între 700 şi 2.000 de euro pentru un trofeu de muflon”, mai spune directorul Direcţiei Silvice Timiş. Muflonii au fost importaţi din Ungaria şi au costat 15.000 de euro animalul. Investiţie pe care Statul a recuperat-o, între timp, de sute de ori.
Directorul Direcţiei Silvice Timiş mai spune că, de anul viitor, şi datorită cererii în creştere, se are în vedere suplimentarea efectivelor de mufloni cu aproximativ 150 de exemplare. Şi, dacă iniţial aceste animale au fost aduse din Ungaria, acum se ia în calcul importul lor din Cehia şi Croaţia, “pentru a împrospăta sângele. Sperăm, în acest fel, că vom obţine şi o îmbunătăţire calitativă a efectivelor”.
O şansă şi pentru vechiul domeniu de vânătoare de la Şarlota
Reprezentanţii Direcţiei Silvice Timiş au avut surpriza plăcută să constate că animalele s-au adaptat perfect specificului climatic din judeţ, deşi temperaturile de la noi sunt ceva mai ridicate decât cele din zonele în care cresc în mod natural.
Afacerea pe care Statul a făcut-o cu muflonii a reprezentat şi o nouă şansă pentru domeniul de vânătoare de la Şarlota, unul dintre cele mai vechi din judeţ. Parcul de vânătoare de la Şarlota, înfiinţat în 1904, a fost reamenajat: au fost refăcute drumurile forestiere, au fost forate puţuri pentru asigurarea apei pentru animale şi a fost înlocuit gardul de 18 kilometri ce împrejmuieşte cele 1.200 de hectare de pădure. Au fost, de asemenea, instalate pompe de apă care pornesc automat, iar toate acestea au fost gândite dintr-o perspectivă ecologică, în aşa fel încât să nu afecteze mediul. Aceste lucrări au costat Direcţia Silvică Timiş aproape un milion de lei.
Situat la o altitudine de 250 de metri, Complexul de vânătoare de la Şarlota a fost înfiinţat la începutul secolului XX de către contele Winphen. Acesta a luat iniţiativa de a împrejmui pădurea pe o suprafaţă de 1.200 de hectare. Periodic, aristocraţii vremii veneau acolo pentru a se distra la o partidă de vânătoare. După Primul Război Mondial, parcul de la Şarlota a devenit domeniu regal. Ulterior, acesta a fost preluat de autorităţile comuniste care nu au mai făcut nicio investiţie. După 2000, Direcţia Silvică a luat iniţiativa de a reanima activitatea în zonă. Acum, domeniul de la Şarlota atrage an de an zeci de vânători străini, care vin în România cu portofelul şi cardul plin, pentru a-şi îmbogăţi colecţia de trofee. Majoritatea sunt germani pasionaţi de vânătoare.
Reprezentanţii Direcţiei Silvice Timiş îi iau direct de la aeroport, îi cazează într-o vilă a Direcţiei, după care le prezintă întregul complex. Turiştii aleg ce vor să vâneze: mufloni, cerbi sau porci mistreţi.
Din acest punct, lucrurile sunt relativ simple. Dimineaţă, înainte ca vânătorii să plece pe traseu, angajaţii Complexului pun hrană pentru animale, în apropierea turnurilor de observaţie. Astfel, când vin să mănânce, animalele se află la trei – patru metri de vânător, aşa că e greu de ratat o astfel de ocazie. În prealabil, însă, turiştii sunt informaţi asupra preţului “de catalog” al trofeelor, pentru a nu doborî ceva ce nu-şi permit. Responsabili şi cu grijă faţă de mediu, deşi sunt într-o altă ţară, vânătorii germani, de exemplu, aleg mufloni mai bătrâni sau mai bolnavi, lăsând exemplarele tinere şi bine făcute pentru reproducere. Oricum, punctul de atracţie sunt coarnele, nu carnea, iar exemplarele mai bătrâne au coarne mai mari.
Lucrurile nu se termină odată cu partida de vânătoare. Seara urmează ospăţul vânătoresc, în care preparatele principale sunt tocmai cele bazate pe carne de muflon, gătite la proţap, grătar sau ceaun, şi, evident, cu vinul sau ţuica aferente.
Prin ceea ce se întâmplă la Şarlota, Statul a dovedit că poate să organizeze vânători reuşite pe fondurile pe care le gestionează, dar ştie să facă şi turism, dacă e cazul. Şi atâta vreme cât turiştii sunt bine trataţi, domeniul de vânătoare de la Şarlota nu trebuie să-şi facă reclamă. Turiştii care au fost o dată aici, transmit experienţele proprii celorlalţi pasionaţi de vânătoare şi colectat trofee, şi sunt foarte multe site-uri de specialitate care au referinţe foarte bune legate de Domeniul Şarlota. Aşa s-a ajuns ca, în prezent, cererea să depăşească cu mult oferta.
Culmea e că, deşi ar fi fost de aşteptat ca ideea să le vină unor concesionari privaţi de fonduri de vânătoare, Statul este iniţiatorul şi dezvoltatorul acestei afaceri de succes. Astfel, nu există niciun fond de vânătoare administrat de A.J.V.P.S. care să aibă mufloni, în Timiş. Aspect confirmat de Cornel Lera, şeful A.J.V.P.S. Timiş.
Sesiuni foto cu animale, pe domeniul de vânătoare
Domeniul Şarlota nu atrage însă doar vânători, ci şi… fotografi profesionişti. Instantanele foto, care surprind animalele în mediul lor natural, sunt analizate şi punctate pe site-uri de specialitate. Fotografierea animalelor în mediul lor natural, la fel, urmărirea cu binoclul a păsărilor sau a sălbăticiunilor par a fi ciudăţenii în România şi, în unele cazuri, sunt desconsiderate de către vânătorii adevăraţi, deşi au extrem de mulţi adepţi pe plan extern.
Pentru sesiuni foto cu animale, Direcţia Silvică Timiş asigură acces gratuit pe domeniu, dar nu şi cazare sau masă pentru fotografi. Lucru care este însă benefic pentru zonă, pentru că localnicii sunt mai mult decât bucuroşi să cazeze turişti la preţuri de 40 – 50 de lei pe noapte. Câştigul este unul reciproc, şi pentru gazde, şi pentru musafiri, care au parte de turism rural şi cinegetic, la preţuri foarte mici faţă de ofertele de specialitate ale agenţiilor de turism. Astfel, chiar şi pentru timişorenii fără permis de vânătoare, dar pasionaţi de natură şi de animale, Domeniul de la Şarlota oferă o alternativă de petrecere a timpului liber demnă de luat în considerare, mai ales că în zonă se poate ajunge şi cu trenul, nu doar cu maşina.
Strămoşul oii
Muflonul european, numit şi oaie sălbatică, este strămoşul oii domestice. Are lungimea corpului de 1,1 – 1,3 metri, coada de trei până la şase centimetri şi înălţimea la greabăn de 60 – 80 cm. Greutatea poate atinge 50 de kilograme.
Aspectul general al muflonului este asemănător cu al berbecului, masculul având coarne inelate, puternice şi răsucite. Acestea cresc în spirală odată cu vârsta animalului, putând ajunge la 90 de centimetri. Femelele au şi ele coarne, mai mici însă, de până la 10 – 12 cm.
Muflonul a trăit în România în trecut, dispărând într-o perioadă nedeterminată precis din Evul mediu. Abia în secolul XX a fost reintrodus, după mai multe încercări de aclimatizare, în primul rând în Dobrogea, în centrul Munteniei, în Argeş şi Alba. S-a dezvoltat bine, deşi nu atât de rapid pe cât ar fi dorit cei care s-au ocupat de introducerea lor. S-a acomodat în special în pădurile din zonele de dealuri joase şi coline, precum şi în pădurile de câmpie cu umiditate relativ crescută, spre deosebire de arealul originar, stâncos şi destul de arid. Cu toate acestea, evită şi zonele cu prea multă apă şi nu înoată decât în cazuri cu totul excepţionale.
Muflonul are simţuri foarte bune, precum şi o agerime surprinzătoare pentru cei ce se lasă înşelaţi de înfăţişarea sa aparent greoaie.
Foarte frumos. Initiativa nu a fost a statului ci a unui priceput si inimos silvicultor, El este NICUSOR TITU, Directorul de atunci si de acum al Directiei Silvice Timis. FELICITARI D-le Directur.
FELICITARI . Un adevărat gestionar de fond de vînătoare.