Muflonii timişeni, o afacere bănoasă a Statului

Pasionaţii de vânătoare scot din buzunar între 700 şi 2.000 de euro pentru un trofeu

mufloni2Domeniul de vânătoare de la Şarlota, din Timiş, reprezintă dovada că Statul poate exploata profitabil fondul forestier, nu doar prin tăieri şi export de cherestea brută. Direcţia Silvică Timiş a reuşit să pună pe picioare o afacere bănoasă, care s-a bazat pe aclimatizarea muflonului, un animal socotit oarecum exotic în România, deşi se crede că e strămoşul oii. Pornind acum mai bine de zece ani cu câteva exemplare, Statul a reuşit să creeze o atracţie cinegetică pentru care turiştii străini amatori de vânătoare scot fără să clipească mii de euro, plecând mulţumiţi acasă cu un trofeu numai bun pentru panoplia oricărui vânător care se respectă.

 

O idee de milioane

Într-unul din nu foarte multele lo­curi izolate din judeţ, păstrate neafec­tate de industrializare, agricultură sau exploatare forestieră după ureche, în­tre Timişoara şi Lipova, Statul a reuşit să facă o afacere din aclimatizarea, creş­terea şi exploatarea prin vânătoare a unui animal pe care mulţi români îl ştiau eventual doar de la zoo – muflo­nul. Domeniul de vânătoare de la Şar­lota aduce an de an Statului român ve­nituri de sute de mii de euro proveniţi din vânătoarea de cerbi lopătari şi de mufloni. Turişti cinegetici din Germa­nia, Ita­lia, Austria, dar şi din Liban sau Chi­na se adună aici pentru aşa-zisa vână­toare complementară, în care tradi­ţio­nalul cerb lopătar este asociat muflo­nului, un animal sălbatic nespe­cific României.

Specie originară din Sardinia şi Corsica, muflonul aclimatizat în Banat face parte dintr-un plan al Direcţiei Silvice Timiş de a atrage turiştii străini pasionaţi de vânătoare.

Nicuşor Ţîţu, director al Direc­ţiei Silvice Timiş, spune că, în prezent, pe domeniul de vânătoare de la Şarlota, există în jur de 110 mufloni. Iniţial s-a pornit cu 29 de animale, dintre care şase femele erau gestante. “În mo­mentul de faţă putem să spunem că nu avem o ofertă pe măsura cererii. Sunt foarte mulţi turişti străini amatori de sejururi de vânătoare în zona Şarlota, doar pentru mufloni. Aceasta deşi tro­feele nu sunt ieftine. În funcţie de mă­rime, de curbura coarnelor se înca­sează între 700 şi 2.000 de euro pentru un trofeu de muflon”, mai spune direc­torul Direcţiei Silvice Timiş. Muflonii au fost importaţi din Ungaria şi au costat 15.000 de euro animalul. Inves­tiţie pe care Statul a recuperat-o, între timp, de sute de ori.

Directorul Direcţiei Silvice Timiş mai spune că, de anul viitor, şi datorită cererii în creştere, se are în vedere suplimentarea efectivelor de mufloni cu aproximativ 150 de exemplare. Şi, dacă iniţial aceste animale au fost adu­se din Ungaria, acum se ia în calcul importul lor din Cehia şi Croaţia, “pen­tru a împrospăta sângele. Sperăm, în acest fel, că vom obţine şi o îmbunătă­ţire calitativă a efectivelor”.

O şansă şi pentru vechiul domeniu de vânătoare de la Şarlota

Reprezentanţii Direcţiei Silvice Timiş au avut surpriza plăcută să constate că animalele s-au adaptat perfect specificului climatic din judeţ, deşi temperaturile de la noi sunt ceva mai ridicate decât cele din zonele în care cresc în mod natural.

Afacerea pe care Statul a făcut-o cu muflonii a reprezentat şi o nouă şansă pentru domeniul de vânătoare de la Şarlota, unul dintre cele mai vechi din judeţ. Parcul de vânătoare de la Şarlota, înfiinţat în 1904, a fost reame­najat: au fost refăcute drumurile fores­tiere, au fost forate puţuri pentru asi­gurarea apei pentru animale şi a fost înlocuit gardul de 18 kilometri ce îm­prejmuieşte cele 1.200 de hectare de pădure. Au fost, de asemenea, insta­late pompe de apă care pornesc auto­mat, iar toate acestea au fost gândite dintr-o perspectivă ecologică, în aşa fel încât să nu afecteze mediul. Aceste lucrări au costat Direcţia Silvică Timiş aproape un milion de lei.

Situat la o altitudine de 250 de metri, Complexul de vânătoare de la Şarlota a fost înfiinţat la începutul se­colului XX de către contele Winphen. Acesta a luat iniţiativa de a împrejmui pădurea pe o suprafaţă de 1.200 de hectare. Periodic, aristocraţii vremii veneau acolo pentru a se distra la o par­tidă de vânătoare. După Primul Război Mondial, parcul de la Şarlota a devenit domeniu regal. Ulterior, acesta a fost preluat de autorităţile comuniste care nu au mai făcut nicio investiţie. După 2000, Direcţia Silvică a luat ini­ţiativa de a reanima activitatea în zo­nă. Acum, domeniul de la Şarlota atra­ge an de an zeci de vânători străini, ca­re vin în România cu portofelul şi car­dul plin, pentru a-şi îmbogăţi colecţia de trofee. Majoritatea sunt ger­mani pasionaţi de vânătoare.

Reprezentanţii Direcţiei Silvice Timiş îi iau direct de la aeroport, îi ca­zează într-o vilă a Direcţiei, după care le prezintă întregul complex. Turiştii aleg ce vor să vâneze: mufloni, cerbi sau porci mistreţi.

Din acest punct, lucrurile sunt re­lativ simple. Dimineaţă, înainte ca vânătorii să plece pe traseu, anga­jaţii Complexului pun hrană pentru ani­male, în apropierea turnurilor de ob­servaţie. Astfel, când vin să mănân­ce, animalele se află la trei – patru me­tri de vânător, aşa că e greu de ratat o astfel de ocazie. În prealabil, însă, tu­riştii sunt informaţi asupra preţului “de catalog” al trofeelor, pentru a nu do­borî ceva ce nu-şi permit. Responsabili şi cu grijă faţă de mediu, deşi sunt într-o altă ţară, vânătorii germani, de exem­plu, aleg mufloni mai bătrâni sau mai bolnavi, lăsând exemplarele tinere şi bine făcute pentru reproducere. Ori­cum, punctul de atracţie sunt coarnele, nu carnea, iar exemplarele mai bătrâ­ne au coarne mai mari.

Lucrurile nu se termină odată cu partida de vânătoare. Seara urmează ospăţul vânătoresc, în care preparatele principale sunt tocmai cele bazate pe carne de muflon, gătite la proţap, grătar sau ceaun, şi, evident, cu vinul sau ţuica aferente.

Prin ceea ce se întâmplă la Şarlo­ta, Statul a dovedit că poate să organi­zeze vânători reuşite pe fondurile pe care le gestionează, dar ştie să facă şi turism, dacă e cazul. Şi atâta vreme cât turiştii sunt bine trataţi, domeniul de vânătoare de la Şarlota nu trebuie să-şi facă reclamă. Turiştii care au fost o da­tă aici, transmit experienţele proprii ce­lorlalţi pasionaţi de vânătoare şi co­lectat trofee, şi sunt foarte multe site-uri de specialitate care au referinţe foarte bune legate de Domeniul Şarlota. Aşa s-a ajuns ca, în prezent, cererea să depăşească cu mult oferta.

Culmea e că, deşi ar fi fost de aşteptat ca ideea să le vină unor con­ce­sionari privaţi de fonduri de vână­toare, Statul este iniţiatorul şi dezvol­tatorul acestei afaceri de succes. Ast­fel, nu există niciun fond de vânătoare administrat de A.J.V.P.S. care să aibă mufloni, în Timiş. Aspect confirmat de Cornel Lera, şeful A.J.V.P.S. Timiş.

Sesiuni foto cu animale, pe domeniul de vânătoare

Domeniul Şarlota nu atrage însă doar vânători, ci şi… fotografi profesio­nişti.  Instantanele foto, care surprind ani­malele în mediul lor natural, sunt analizate şi punctate pe site-uri de spe­cialitate. Fotografierea animalelor în mediul lor natural, la fel, urmărirea cu binoclul a păsărilor sau a sălbăticiunilor par a fi ciudăţenii în România şi, în unele cazuri, sunt desconsiderate de către vânătorii adevăraţi, deşi au extrem de mulţi adepţi pe plan extern.

Pentru sesiuni foto cu animale, Direcţia Silvică Timiş asigură acces gratuit pe domeniu, dar nu şi cazare sau masă pentru fotografi. Lucru care este însă benefic pentru zonă, pentru că localnicii sunt mai mult decât bucuroşi să cazeze turişti la preţuri de 40 – 50 de lei pe noapte. Câştigul este unul reciproc, şi pentru gazde, şi pentru musafiri, care au parte de turism rural şi cinegetic, la preţuri foarte mici faţă de ofertele de specialitate ale agen­ţiilor de turism. Astfel, chiar şi pentru timişorenii fără permis de vânătoare, dar pasionaţi de natură şi de animale, Domeniul de la Şarlota oferă o alterna­tivă de petrecere a timpului liber dem­nă de luat în considerare, mai ales că în zonă se poate ajunge şi cu trenul, nu doar cu maşina.

Strămoşul oii

mufloni 1Muflonul european, numit şi oaie sălbatică, este strămoşul oii domestice. Are lungimea corpului de 1,1 – 1,3 metri, coada de trei până la şase centimetri şi înălţimea la greabăn de 60 – 80 cm. Greutatea poate atinge 50 de kilograme.

Aspectul general al muflonului este asemănător cu al berbecului, mas­culul având coarne inelate, puter­nice şi răsucite. Acestea cresc în spirală oda­tă cu vârsta animalului, putând ajunge la 90 de centimetri. Femelele au şi ele coarne, mai mici însă, de până la 10 – 12 cm. 

Muflonul a trăit în România în trecut, dispărând într-o perioadă ne­determinată precis din Evul mediu. Abia în secolul XX a fost reintrodus, du­pă mai multe încercări de aclimatizare, în primul rând în Dobrogea, în centrul Munteniei, în  Argeş şi Alba. S-a dez­vol­tat bine, deşi nu atât de rapid pe cât ar fi dorit cei care s-au ocupat de in­tro­ducerea lor. S-a acomodat în special în pădurile din zonele de dealuri joase şi coline, precum şi în pădurile de câmpie cu umiditate relativ crescută, spre deosebire de arealul originar, stâncos şi destul de arid. Cu toate acestea, evită şi zonele cu prea multă apă şi nu înoată decât în cazuri cu totul excepţionale. 

Muflonul are simţuri foarte bune, precum şi o agerime surprinzătoare pentru cei ce se lasă înşelaţi de înfăţi­şarea sa aparent greoaie.

Print Friendly, PDF & Email