Mărirea şi decăderea lui Victor Ponta

Melania-CInceaLa trei ani de la urcarea pe soclu, vedem un Victor Ponta învins şi umilit de propriul partid. Căruia îi transmite, prin televiziuni, mesaje-rugăminte.

 

În vara lui 2012, se părea, nimeni şi nimic nu putea sta în calea noii puteri USL. A cărei efigie era Victor Ponta, pionul cel mai important, date fiind dimensiunea şi experienţa în jocuri subterane ale PSD. Era un Victor Ponta ridicat pe soclu, ca exponent al celor care cereau protecţie în faţa Justiţiei şi al celor care, victime ale inoculării ideii că Traian Băsescu le-a tăiat salariile, îl voiau alungat de la Cotroceni, situaţie care îi venea mănuşă, pentru că preşedintele Băsescu era singurul care-i mai putea pune stavilă acţiunilor – derapaje democratice şi abuzuri legislative. Era un Victor Ponta de o aroganţă strivitoare cu oricine încerca să i se opună – de la jurnalişti, la reprezentanţi ai Cancelariilor occidentale. Avea la dispoziţie o majoritate parlamentară docilă, televiziuni aservite şi fonduri imense, inclusiv private, nefiind puţini cei care încercau să-i intre în graţii, sperând că, potrivit cutumei, sponsorizarea li se va întoarce înzecit în conturi, din afaceri oneroase cu Statul.

Toate acţiunile din iulie 2012, derulate în câteva zile, au indicat premeditarea a ceea ce s-a vrut o lovitură de stat: înlăturarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, schimbarea Avocatului Poporului – singurul care putea ataca la CCR ordonanţele guvernamentale –, trecerea Monitorului Oficial din subordinea Parlamentului în cea a Secretariatului General al Guvernului – pentru ca modificarea de legi să aibă drum lin şi rapid –, încercarea de îngrădire a prerogativelor CCR, pentru ca această instituţie să nu se mai poată pronunţa asupra deciziilor luate de Legislativ – şi încercarea de suspendare a preşedintelui Băsescu, prin referendum fraudat.

Câştigarea, în toamnă, a parlamentarelor, de către echipa pucistă, nu a fost suficientă pentru dl Ponta. Planul lui neoficial viza ocuparea Cotroceniului, în 2014. Dar pentru asta avea nevoie de informaţii la care, altfel, nu avea acces, şi de protecţie, pentru a-şi masca episoade din trecut. Aşa că a început să implice în joc servicii speciale. De unele s-a folosit, de altele a încercat, dar nu a reuşit.

 

2013 a fost anul în care oferea deja indicii clare că, la prezidenţialele din 2014, va juca personal rolul prezidenţiabilului, umilind constant şi PNL, şi pe Crin Antonescu, prin decizii care-i sfidau sau îi ignorau. A fost anul în care dl Ponta se comporta ca arendaş la Justiţie. Şi anul când, prin noua Constituţie la care lucra USL, Legislativului i se pregăteau puteri discreţionare, care ar fi aruncat în aer echilibrul puterilor în stat. Iar pentru o îngenunchere a Justiţiei, ar fi urmat ca Parlamentul să numească şefii Parchetului General, ai DNA, ai DIICOT. A fost şi anul în care dl Ponta sfida partenerii occidentali ai ţării – la Forumul Româno-Chinez, respectând solicitarea premierului comunist chinez, majoritatea supusă d-lui Ponta înlăturase din Parlamentul României drapelul UE. A fost şi anul orchestrării „marţei negre”, al cărei scop fusese modificarea Codului Penal şi a Legii am­nistiei în funcţie de interese transpartinice. Şi un an la finalul căruia, Crin Antonescu vorbea, deschis, dar tardiv, despre jocul la dublu al lui Victor Ponta.

 

La începutul lui 2014, după ruperea USL, avea deja drum liber spre prezidenţiale, putere masivă concentrată în mâinile sale şi previziuni electorale optimiste. Din această poziţie, a continuat să sfideze. Şi UE – în campania pentru europarlamentare, coaliţia în care PSD era număr unu jucase cartea naţionalismului, deşi Parlamentul European nu reprezintă interese naţionale şi nimeni nu avea nevoie de o exacerbare a naţionalismului. Şi SUA – în timp ce anunţau că se vor concentra pe lupta împotriva corupţiei, în colaborare cu UE, premierul Ponta  transmitea mesajul că baronii săi puşcăriabili sunt mai importanţi şi că le rămâne alături. Şi popor – căruia i-a oferit “cadou” grandioasa şi ultra-costisitoarea lansare a candidaturii sale la prezidenţiale. Speranţele i s-au năruit, însă, în 16 noiembrie, când a fost zdrobit, la urne, de Klaus Iohannis.

 

În 2015 a intrat cu o cotă de în­credere şi autoritate în propriul partid mult diminuată. El şi baronii săi – piesele grele ale partidului – fuseseră setaţi pe tolerare re­ci­procă, valabilă numai în condiţii de câş­tig: unii sperând să fie scă­paţi de problemele cu justiţia, celălalt folosindu-se de ei în încercarea de a obţine toată puterea. Cum jocul fusese pierdut, nu mai aveau motive să se suporte. Aşa s-a ajuns la excluderi, la plecări din partid, la tensiuni de nestăvilit.

Lovitura în plex primită din partea DNA, care l-a pus sub urmărire într-un dosar de corupţie, pare să-l fi destabilizat. Momentul refugierii, oficial în scop terapeutic, la amicul Recep Erdogan a fost prielnic pentru trădări – de la cele în interes naţional, venite de la partenerii de coaliţie, care l-au votat la SIE pe Mihai Răzvan Ungureanu, la cele ale oamenilor din propriul partid, pierderea susţinerii lor fiind, probabil, motivul demisiei sale de la vârful PSD. Altfel, nu e omul demisiei, a demonstrat-o şi în cazul plagiatului dovedit, şi al pierderii prezidenţialelor.

La trei ani de la urcarea pe soclu, vedem, zilele acestea, un Victor Ponta învins şi umilit de propriul partid. Căruia îi transmite, prin televiziuni, un mesaj-rugăminte: “Vreau să stau la Guvern până în 2016.” E greu, însă, e crezut că PSD îi va face această favoare.

 

Articol publicat şi în Revista 22.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS