Mariana Farcău, femeia întoarsă de noroc din drumul spre Crematoriul “Cenuşa”

Teodor Maries si Mariana FarcauMariana Farcău este una din victimele lui Decembrie 1989. Şi un nume în unul din numeroasele dosare ale Revoluţiei. Al celui cunoscut la C.E.D.O. ca “dosarul lotului 72 Timişoara”. Mariana Farcău este femeia care a renăscut practic în noaptea de 17 spre 18 Decembrie 1989. A fost “culeasă” de doi brancardieri dintre cadavre, după ce fusese împuşcată de două ori, de un glonţ de mitralieră şi unul de pistol, unul ajuns în mână, celălalt, în abdomen. A fost salvată de la drumul spre crematoriu, unde putea ajunge de vie…

Nici ei, ca multor altora, nu i s-a făcut dreptate, nici după aproape 24 de ani.

 

“Am scăpat şi nu am mai ajuns de vie la crematoriu”

Cum aţi supravieţuit? Am citit în relatări de presă despre acel moment că a fost practic o minune că nu aţi fost îm­bar­cată în maşina care plecase spre crematoriu…

Mergeam spre sediul Securităţii, unde erau fratele şi sora mea, arestaţi deja. Atunci nu ştiam decât că sunt arestaţi. Ulterior am aflat că au fost bătuţi bestial, zdrobiţi cu patul mitra­lierei. Am fost împuşcată în apropierea Podului Decebal. Au tras fără nicio so­maţie. M-am trezit la Judeţean, încon­jurată de mai mulţi alţi răniţi. Îmi amin­tesc că m-au luat din secţie. Securiştii intraseră în Judeţean, cu acceptul doc­torului Golea, au luat răniţii din paturi, pentru a-i duce la “interogatoriu”, spu­neau ei. Doar că nici unul nu a mai fost adus înapoi. La “interogatoriu”, aceşti oameni au fost împuşcaţi. Mi-a venit într-un final rândul şi mie să fiu dusă la “interogatoriu”. Norocul meu – protec­ţie divină, spun eu –, a fost să intru în co­­mă. Au crezut că sunt moartă. Secu­riştii se îndepărtaseră de noi, în aştep­tarea camionului Comtim, în care tre­buiau încărcate cadavrele şi duse la crematoriu, în Bucureşti. Un bran­cardier şi un infirmier m-au văzut că mişc şi m-au dus într-o debara. Eu nu am conştientizat momentul. Ceea ce vă spun acum nu spun din amintiri, ci din ceea ce am citit despre ceea ce s-a întâmplat, despre felul în care am fost salvată, în declaraţiile făcute de ei la dosar. M-au scos de acolo abia după ce a plecat maşina Comtim-ului şi m-au transportat la Spitalul de Ortopedie. Aşa am scăpat şi nu am mai ajuns de vie la crematoriu…

V-aţi întâlnit ulterior cu cei care v-au salvat?

Nu. Unul dintre ei a murit, s-a sinucis prin 1991. Celălalt, infirmierul, a plecat din ţară.

 “Unul dintre visurile lui Teodor Mărieş este să revină asupra Legii lustraţiei”

Cum l-aţi cunoscut pe Teodor Mărieş, preşedintele Asocia­ţiei “21 Decembrie 1989”, care v-a sprijinit în procesul cu Sta­tul Român, derulat  la C.E.D.O.?

L-am cunoscut în 19 decembrie 1992, când am plecat cu un grup de timişoreni la comemorarea cadavrelor arse la “Cenuşa”, de la Popeşti-Leor­deni. El ne aştepta la gară, aşa cum fa­ce de 23 de ani, ne-a transportat, ne-a cazat. Pe banii lui.

De atunci am urmărit, de la dis­tan­ţă, ceea ce face. În fiecare an, Do­ru Mărieş făcea ceva concret pentru drepturile revoluţionarilor, pentru ur­maşii acestora, ori pentru a li se face dreptate, post-mortem, celor care şi-au dat viaţa în Decembrie.

A creat pentru România prece­den­te în ceea ce priveşte drepturile omului. Dosarele Revoluţiei care se află la C.E.D.O., în stadiu avansat, au ajuns acolo datorită lui Doru Mărieş, care de 23 de ani luptă pentru dreptate şi adevăr. Aceste dosare au avansat pentru că Doru Mărieş a organizat, cu revoluţionari autentici, nu cu lichele care-şi spun revoluţionari, în februarie 2009, un miting autorizat în faţa clădirii C.E.D.O. A fost primit atunci chiar de preşedintele C.E.D.O.

Acest om îşi pune viaţa în pericol de câte ori e nevoie, fără să ezite. A fost aruncat în temniţă 45 de zile, din ordinul lui Ion Iliescu. A fost arestat exact în zilele Mineriadei, era printre liderii “golanilor” din Piaţa Universi­tă­ţii. A instigat Piaţa Universităţii împo­triva lui Iliescu, nu împotriva lui ca om, ci împotriva faptelor acestuia – pentru genocidul de la Revoluţie, pentru că, după data de 22 Decembrie, au murit oameni şi din cauza şi din ordinul lui, iar Iliescu nu a făcut nimic să opreas­că aceste crime, pentru promulgarea Decretului 4/1990, prin intermediul căruia au fost graţiaţi toţi cei care s-au făcut vinovaţi şi unii condamnaţi deja pe motivul genocidului din Decembrie. De graţiere a beneficiat inclusiv “lotul de la Timişoara”. Când a fost promul­gat acest decret, împreună cu Mărieş şi cu alţi revoluţionari de la Bucureşti şi de la Timişoara am decis înfiinţarea Uniunii Naţionale a Asociaţiilor Revo­luţionare, pentru a cere trimiterea în judecată a lui Iliescu şi a tuturor celor care se făceau vinovaţi de crimele de la Revoluţie. Atunci, Doru Mărieş tre­buia să moară. I s-a pus ceva în mân­care – nu ştie multă lume acest lucru –, şi numai o minune l-a salvat.

Toate lucrurile acestea, pentru ca­re el luptă de 24 de ani, au cerut im­plicare totală, inclusiv materială. În toţi aceşti ani, Doru Mărieş a fost curtat de foarte mulţi politicieni, care i-au oferit bani pentru a-l determina să închidă unele segmente de adevăr. Mărieş nu a coborât, însă, niciodată la aceste tru­curi murdare. A rămas sărac material, dar bogat, bogat moral.

Unul dintre visurile sale este să revină, într-o zi, asupra Legii lustraţiei. Adică, vrea o refacere a actualei Legi a lustraţiei, care nu mai are mai nimic în comun cu varianta originală, plecată de la Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara…

Iliescu are oameni printre falşi revoluţionari

Teodor Mărieş a recurs la gre­ve ale foamei, care i-au pus viaţa în pericol, pentru aflarea ade­vărului de la Revoluţie, pentru pedepsirea vinovaţilor, pentru ca Parlamentul să voteze legi care să ducă în direcţia asta…

Nu a câştigat nimic pentru el în­suşi. Doru Mărieş trăieşte, de peste 20 de ani, într-un apartament modest. A câştigat, însă, moral. Se simte împlinit şi fericit că a reuşit să împingă lucruri­le spre o direcţie normală, pentru a le fa­ce altora dreptate care, fără gesturile sale, nu ar fi fost făcută. Practic, se hrăneşte cu dreptate şi cu adevăr. Este nepătat. 24 de ani a fost ademenit să se îmbogăţească. Nu a cedat, a refuzat.

 

Am remarcat, la un moment dat, o înteţire a atacurilor venite din partea unora care se prezintă ca membri sau preşedinţi ai unor asociaţii de revoluţionari…

Rolul acestor denigrări care vin împotriva lui Mărieş este limpede. Sunt atacuri de la oamenii lui Iliescu. Iliescu are oameni printre revoluţio­nari. Printre falşii revoluţionari. Doru Mărieş are grijă de oamenii care au suferit la Revoluţie, de urmaşi ai celor care şi-au pierdut viaţa atunci, are grijă de drepturile revoluţionarilor adevăraţi şi ale urmaşilor revoluţionarilor ade­văraţi. Aceşti falşi revoluţionari îl deni­grează pentru că el a refuzat să le dea o diplomă contra-cost – Mărieş nu a împărţit diplome pe bani, nu s-a mânjit cu aşa ceva. Aceştia sunt, repet, oa­menii lui Iliescu. Iar Iliescu va merge până la capăt împotriva lui Mărieş, nu-l va ierta. Imaginea lui a avut de suferit enorm după dezvăluirile făcute de Mă­rieş şi din cauza faptului că Mărieş a reuşit să determine punerea lui sub ur­mărire. Un şef de stat pus sub urmări­re. Este un precedent creat de Mărieş. Cum e precedentul cu desecretizarea dosarelor, cu imprescriptibilitatea crimelor, un proiect pentru care a fost dispus să-şi dea viaţa, la propriu.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

Jurnalist Timpolis