Marcel Iureş: „Se fac alegeri dincolo de noi, totul e să le urmezi. De aici începe soarta”

L-am întâlnit pe Marcel Iureş, la Timişoara, ieri, înaintea Retrospectivei Radu Gabrea, din cadrul Festivalului de Film Central European, şi l-am invitat la un dialog.

Am vorbit despre cel mai nou film care îl are în distribuţie, în rol principal, „Octav”, despre teatru, despre prietenie, despre copilărie, despre fericire, despre viaţă.

„«Octav»  are o mare tandreţe

Domnule Marcel Iureş, în curând veţi apărea pe marile ecrane într-un nou rol: Octav, în filmul omonim regizat de Serge Celebidachi. Un rol despre care se scrie că aţi afirmat că este cel mai frumos pe care l-aţi primit până acum. Ce îi conferă această frumuseţe?

Serge s-a gândit la mine, când a scris scenariul. Lucrul acesta m-a onorat şi, în plus, el conţine un fel de pariu: dacă pot face o compoziţie de vârstă, împinsă până la o asemănare 1 la 1, cu bătrânul Sergiu, Sergiu Celibidache. Să semăn, în film, cu tatăl lui a fost decizia mea. El nu era foarte încântat, dar apoi i-a plăcut atât de mult asemănarea, încât a acceptat până la urmă.

S-ar putea să fi făcut această afirmaţie legată de rol, pentru că, în comparaţie cu ce se face în ultimii 15 ani, în România, filmul are o mare tandreţe. Octav seamănă foarte mult cu toţi bătrânii din lume, nu numai din România.

Ca să chemăm publicul în sală, aş spune: „Veţi avea o întâlnire cu inevitabilul.” Spectatorul e dus înapoi, în viaţa personală. E o derulare înapoi a unui fir de viaţă.

 

Văzând secvenţe din film, citind succinte prezentări ale acestui, am perceput acest film şi ca fiind povestea copilăriei regăsite…

Trăim cu ea în lume, în vise, peste tot.

 

Dacă Octav ar fi Marcel, Marcel Iureş, ce momente din copilăria dumneavoastră s-ar regăsi în film?

Cam tot alea din film. Prima iubită – care nu e o iubită, e un fel de înger, prima întâlnire cu partea feminină – eu îi spun înger, pentru că despre asta şi este vorba. Momente de cumpănă. Dar aceste momente sunt aproape etalonate, să spun aşa, în viaţa unui om. Orice om, că e bărbat, că e femeie, are şi greu  şi uşor, are şi momente de vis în tipul ăsta de realitate, de viaţă de zi cu zi, are şi momente de coşmar, momente de paradis.

Ca actor – ştiţi că se împleteşte ficţiunea cu realitatea –, sunt mereu în pragul visului, ca orice actor, şi încerc să mă trezesc dintr-un vis care e de fapt conţinut într-un real, care mă conţine şi pe mine, şi pe toţi oamenii, cu tot cu visele noastre. E aşa ca o înfăşurare a două fire, visul şi realitatea.

 

Când vi se face dor de copilărie…

Nu mi se face dor niciodată. Sunt, de mult timp, spectatorul unui film în care am fost copil, dar nu mi se face dor de copilărie. Cum să regreţi ceva ce nu mai există, ceva ce s-a consumat, iar consumul acesta m-a făcut pe mine, cel de acum?

 

Sunteţi un om fericit…

Ziceţi că asta e o formă de fericire?

 

Da, cred că privitul înapoi spre ceva pierdut iremedial te încarcă cu o doză de tristeţe.

E o greşeală. (Râde – n.m.) Ai atât de multe lucruri în prezent, la care să te gândeşti, pe care să le trăieşti, să le împărtăşeşti…

„Nu mi-am dorit niciodată să joc ceva anume, exceptându-i pe Richard al III-lea şi Bruscon”

CV Marcel Iureş

 

Marcel Iureş a primit de două ori titlul de cel mai bun actor de teatru din România. activitatea sa artistică fiind legată în principal de teatru.

Din 1995, Marcel Iureş este preşedinte al Fundaţiei Cultural Artistice Teatrul Act, punând bazele primei scene independente de teatru din România.

Cele mai importante roluri în teatru: Richard al II-lea, Richard al III-lea (spectacol regizat de Mihai Măniuţiu), Hamlet (regizat de Liviu Ciulei), Caligula (regizata de Mihai Maniuţiu).

Cariera internaţională a lui Marcel Iureş este legată de câteva roluri in filme, dintre care cele mai cunoscute: Amen, Războiul lui Tom Hart, Misiune: Imposibilă, Interviu cu un vampir: Cronicile Vampirului şi Pacificatorul.

Performanţele sale artistice în domeniul teatral sunt legate şi de importante roluri în teatrul de televiziune (înainte de 1990) şi în teatrul radiofonic naţional.

Din 2004 este preşedintele Festivalului Internaţional de Film Independent „Anonimul”.

În 2007 semnează lectura audiobook-ului Humanitas Multimedia „Remember”, de Mateiu Caragiale.

 

Premii şi nominalizări:

Nominalizare UNITER pentru cel mai bun actor (stagiunea 1992-1993), pentru rolul din spectacolul „Richard III” de W. Shakespeare;

Premiul UNITER pentru cel mai bun actor (stagiunea 1997-1998), pentru rolul titular din spectacolul „Richard al II-lea”, de W. Shakespeare;

Premiul UNITER pentru cel mai bun actor (stagiunea 2000-2001), pentru rolul Bruscon, din spectacolul Creatorul de teatru, de Thomas Bernhard ;

Premiul UNITER de excelenţă (stagiunea 2002-2003): Marcel Iureş, fondatorul Teatrului Act – catalizator al mişcării teatrale independente.

Nominalizare British Theatre Awards în TNA – Manchester şi Manchester Evening Awards.

 

(Sursă CV: Humanitas)

Până la Octav, care a fost rolul preferat în film?

Mi-au plăcut multe, nu chiar toate. Dacă aţi băgat de seamă, cam toate rolurile mele au fost de răi. Toată lumea îmi spunea: „Ai un viitor asigurat, că joci din ăştia răi, care sunt cei mai spectaculoşi şi cei mai doriţi.” Nu vreau să fac o listă… Dar mi-a plăcut colonelul Visser, din Hart’s War, mi-a plăcut şi aşa-zisul terorist din Pacificatorul, cum a fost tradus aici. Dar ele, la un moment dat, aveau un numitor comun. Erau străine.

Acum mă întorc la Octav: e de aici. Fiind de aici, e şi universal. Am jucat în propria mea limbă, despre propria biografie, în care mă regăsesc, ca şi dumneavoastră, ca toţi oamenii din această ţară, din această Europă, din acest Univers. A fost una din componentele pentru care am spus că îmi place foarte mult, poate cel mai mult.

 

Iar în teatru?

Au fost multe. Cam toate mi-au plăcut, cu toate că nu mi-am dorit niciodată să joc ceva anume. Cu două excepţii: Richard al III-lea şi Bruscon, din Creatorul de teatru, roluri jucate la distanţă mare.

Dar un rol pe care aţi visat şi pe care încă visaţi să-l jucaţi există?

Nu.

„Ideea înfiinţării Teatrului Act s-a născut la nervi”

Aţi pus bazele primei scene independente de teatru din România, Teatrul Act, care este şi singurul în ale cărui producţii jucaţi cu regularitate. Cum s-a născut ideea acestui teatru?

Nu a fost primul. În 91 sau 92, Valeria Seciu şi Cătălina Buzoianu, mari regizoare de teatru, au făcut prima încercare de companie independentă de teatru. E adevărat, cu sprijinul Statului, dar gândul era la independenţă, la un alt fel de a aborda ideea de teatru. A fost mai mult o idee care se traducea într-un fel de comportament în a produce teatru, în a gândi teatru.

Teatrul Act a fost, să zicem aşa, prima idee însumată. Acoperă ideea de teatru experimental, underground, independent, în sensurile cele mai apropiate literalmente de aceste vorbe. După Act s-au mai născut şi altele, iar asta îmi place foarte mult.

Ideea înfiinţării acestui teatru s-a născut la nervi. A fost o supărare la Teatrul Odeon. Practic, s-a izbit într-un teatru care se înfiripa sub conducerea domnului Alexandru Dabija – extrem de violentă izbitura asta. M-am enervat şi am şters un mare spectacol care făcea o mare onoare şi fală Teatrului Odeon şi teatrului românesc. Deci, a fost o chestie de onoare, pur şi simplu. Şi aşa s-a născut Teatrul Act, ca fundaţie, o fundaţie româno-britanică – iniţial s-a numit Art Inter-Odeon, după care am schimbat în Act, a avut acelaşi sediu pe care îl are în continuare, pe Calea Victoriei 126. A fost o jucărie – acum spun că a fost o jucărie – cu care nu am ştiu ce să facem. Am învăţat pe parcurs, la orice copil, din ce se compune, cum se poate face un program, un repertoriu. Asta, în condiţiile în care nu aveam niciun ban. A fost o etapă de pionierat, pe care am trecut-o cu disperările, cu victoriile, cu dubiile, cu certitudinile momentelor care au urmat. Dar Teatrul Act a ieşit la lumină. La anul facem 20 de ani!

 

Felicitări! Şi la mulţi ani înainte!

Mulţumesc.

 

Acum aveţi un sprijin financiar din partea Statului?

Nu. Nici măcar cele cuvenite sau, să spunem, sugerate de legea ONG-urilor. E o greutate în plus care se adaugă eroismului, riscurilor pe care ţi le asumi când porneşti pe un astfel de drum. Nu e nicio problemă…

În relaţia unui ONG, o instituţie independentă, nesubvenţionată, cu Statul se vine cu o ofertă. O ofertă înseamnă nu neapărat o propunere, ci pur şi simplu o desfăşurare de idei, de experienţă, de proiecte, care ar trebui să intre în calapodul unui anumit tip de viziune sau de proiect al Statului. Nu mi s-a întâmplat deocamdată. Dar nu e timpul pierdut.

„Se fac alegeri dincolo de noi. Totul e să le urmezi”

Cum şi când s-a născut pasiunea pentru teatru?

O, Doamne, e cu mult timp în urmă. V-am zis că nu-mi place să-mi amintesc. Nu am visat la drumul acesta. A fost o întâmplare. Tot dintr-o criză. Sunt foarte multe lucruri care mi s-au întâmplat în criză, în momente de cumpănă.  Se fac alegeri dincolo de noi. Totul e să le urmezi. De aici începe soarta.

 

Un model în teatru, în cinematografie, aţi avut?

Eram prea mic. Ce pot să vă spun este că mă speria îngrozitor teatrul. Din cauza emoţiilor, din cauza tipului de efort de memorie pe care trebuia să-l fac, dar le-am înfruntat pe toate.

„Teatrul este aici şi acum”

Aveţi o carieră strălucită în teatrul românesc, dar şi în cinematografie, inclusiv în cea internaţională…

Nu cred în cuvântul „carieră”, dar spuneţi… (Râde – n.m.)

 

… Iubiţi, în egală măsură, şi teatrul, şi filmul sau unul  vă e mai aproape de suflet?

Teatrul, fără îndoială. Teatrul este aici şi acum, un alt fel de a te aşeza când îţi faci meseria asta.

În film, e o umbră pe perete. Fimul a fost făcut acum un an şi jumătate, tăiat, lipt la loc, fonotecat, pusă muzică, developat într-un anumit fel. Nu mai depinde de mine. Eu joc două minute, într-o secvenţă sau în cinci cadre, după care materialul acela devine un obiect. Tehnic vorbind, e un obiect, fie că e o bucăţică de peliculă, că e un card de memorie sau o casetă video. În el e umbra mea, sub formă de pixeli.

În teatru, sunt chiar eu. Fac lucrul ăla încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată. Şi e mult mai real. Sunt într-un loc cu toată lumea, respirăm acelaşi aer, acelaşi timp civic, istoric şi noi suntem toţi acolo şi realizăm că suntem acolo.

„Prietenia are nevoie de timp”

În film, aţi jucat cu mari actori ai Hollywood-ului: Bruce Willis, Tom Cruise, Brad Pitt, Johnny Depp, Morgan Freeman, Antonio Banderas.  Aţi legat, cu vreunul dintre ei, o prietenie trainică?

Nu. Se întâmplă să ne întâlnim colo-colo…  Cu Tom Cruise, de exemplu, am stat de vorbă, am şi vorbit telefonic, m-am întâlnit cu el la Los Angeles. Ei sunt oameni care ştiu ce fac în următorii patru-cinci ani. Viaţa lor se desfăşoară la altă viteză. A mea e mult mai molcomă, iar în ţară am treabă, joc teatru.

Dar ar trebui să-mi spuneţi ce înseamnă prietenie, la ora asta, într-un sistem în care dimineaţa se pleacă la Singapore, se stă două zile, apoi în Canada, pentru două secvenţe, după care se intră într-un studio la Praga şi se stă două săptămâni? Despre ce prietenie vorbim? Nu se poate. Prietenia are nevoie de timp. Timp să stai cumva degeaba, să simţi nevoia să te întâlneşti cu cineva.  E foarte greu, chiar dacă simţi nevoia.

De la noi, Radu Gabrea. Poate e mult spus prieten – dar mie aşa îmi place să-i spun –, un apropiat. A fost un regizor cu totul atipic, şi-a făcut un nume, culmea!, afară, în Germania. Apoi, cu Mircea Veroiu, pe vremuri, am avut o amiciţie foarte frumoasă. Cu Stere Gulea. Ţin minte că eram destul de la început, când am făcut Castelul din Carpaţi, când toate erau învelite în pojghiţa tinereţii, a entuziasmului, a încercărilor cumva contra curentului politic, dar aveau farmecul lor. Am rămas prieteni.

„Când am ajuns la Hollywood, lentila prin care vedeam eu lumea era de la Băileşti”

Îmi spuneţi că aveţi treabă în ţară: să jucaţi teatru, să faceţi să funcţioneze un teatru independent. Aţi avut de ales între a vă întoarce acasă şi a rămâne în SUA – cu gloria şi banii asigurate de Hollywood. De ce aţi ales România?

Nu m-am întors, pentru că nu am plecat niciodată. Am avut posibilitatea să rămân acolo. Dacă eşti străin într-o ţară, înseamnă că eşti străin şi de mentalitatea de acolo, de vitezele vieţii de acolo, pe care, sigur, le mai poţi modifica, adapta. Dar la limbă e foarte greu să te adaptezi, să poţi să te dai de-a scufundişul într-o limbă străină. Or, limba e baza existenţei mele în teatru. Nu-mi permit să o schimba aşa, ca pe o cravată.

Aveam 40 şi, nu mulţi, de ani, dar peste 40, când am ajuns în SUA. Noroc că eram cu unul dintre agenţii mei din Marea Britanie şi discuţia a fost în prezenţa lui. Se vorbea despre bani, că Hollywoodul e practic o maşinărie colosală de făcut bani, influenţă, putere.

Lentila pe care o purtam eu, prin care vedeam eu lumea, era de la Băileşti, de la olteni, nu conţinea energia asta. Nici nu ştiam cum se face şi nici nu înţelegeam de ce ar trebui să fac lucrul acesta. Atunci, instinctul mi-a spus: nu am treabă cu aşa ceva. De aceea i-am şi spus acelui agent, un specialist în a face bani: „Dacă vrei tu, facem şi bani, dar eu am o treabă acasă. Am lăsat, cum se spune, plugu-n brazdă.

 

Pentru perioada următoare, aveţi proiecte legate de cinematografia intenaţională?

Mi-au mai trimis scenarii, dar fie nu mi-au plăcut, fie unele mi-au plăcut, dar am fost foarte ocupat să le dau curs. Alerg mult, muncim mult ca să întreţinem Teatrul Act. Se întreţine din festivaluri, din spectacole jucate în diverse locuri, nu putem refuza. Numai aşa se poate aprinde lumina acolo şi numai aşa putem face planuri de viitor. Avem norocul, binefacerea  unei relaţii de lungă durată cu o bancă. La anul facem zece ani de colaborare, ceea ce este extraordinar de mult, o performanţă.

„Trăim într-o formă de deznădejde şi  nu ne vedem nici eroii, nici frumuseţea copiilor, a femeilor”

De ce credeţi că sunt atât de puţini actori români care ajung să aibă o carieră internaţională?

Nu ştiu… Dar mai sunt. Este, de exemplu, Maia Morgenstern, care a tot jucat în filme străine. Cred că nu avem noi luminile şi interesul de a-i arăta. În plus, la noi se fac filme doar de autor, cu un contur strict european. Punctul de vedere al oricărui film românesc, după câte mi-am dat seama, e exclusiv critic.

Eu cred că ar trebui să mai existe şi descrieri, frumoase, despre cum se trăieşte aici, despre ce eroi sunt aici, despre ce substanţă au. E adevărat, e greu să te relaxezi, iar pentru a face astfel de filme, îţi trebuie o relaxare, o formă de tandreţe naturală, nu provocată. Noi facem foarte multe lucruri umane, naturale cu mare efort. E o formă de deznădejde în care trăim, şi atunci nu ne vedem nici eroii, nici frumuseţea copiilor, a femeilor – sunt femei geniale în ţara asta, frumuseţi nebuneşti. Nu poţi trăi aşa la nesfârşit, ajungi să-ţi faci singur rău, e ca şi cum te-ai autodecima. Omul trebuie să trăiască natural, şi cu bune, şi cu rele. Asta e calea, alta nu e.

 

Cum aţi defini fericirea?

După ce mi-o definiţi dumneavoastră. (Râde – n.m.) Nu mă preocupă, dar pot să o recunosc.

 

Atunci, ce vă face fericit?

Multe lucruri. De la o albină pe o floare până la o mie de oi albe în soare.

 

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

 

Print Friendly, PDF & Email