Lebăda

Melania-CInceaRefuzând rolul de preşedinte jucător – asumat, timp de zece ani, de fostul preşedinte Traian Băsescu – preşedintele Klaus Iohannis pare să-l fi adoptat pe cel de preşedinte spectator. Cui crede că face bine atitudinea aceasta de lebădă, la care recurge sub pretexte pseudo-constituţionaliste?

 

Sunt câteva zile de când Uniunea Naţională a Judecătorilor din România şi-a exprimat public „profunda îngrijorare faţă de recentele declaraţii publice, potrivit cărora în rândul magistraţilor ar exista ofiţeri acoperiţi ai serviciilor secrete” şi faţă de faptul că „instanţele de judecată au devenit «câmp tactic» al serviciilor de informaţii”, apreciind că aceste declaraţii „subminează atât independenţa Justiţiei şi încrederea cetăţenilor în actul de justiţie, cât şi încrederea reciprocă între judecători”. Şi a cerut Consiliului Superior al Magistraturii să solicite Consiliului Suprem de Apărare a Ţării să verifice situaţia tuturor magistraţilor, să înlăture din Justiţie ofiţerii acoperiţi, aşa cum cere legea, şi să clarifice modul în care operează SRI în invocatul „câmp tactic” – informaţie pe care a făcut-o publică, cu puţin timp înainte, chiar directorul Direcţiei Juridice a SRI.

CSM, garantul constituţional al independenţei Justiţiei, a reacţionat, după două zile, decizând sesizarea CSAT. Deşi putea să se şi autosesizeze până acum, pentru că legea îi permite şi deşi nu e cert că ar fi luat, din proprie iniţiativă, o astfel de decizie, e, totuşi, o reacţie. Pe care ministrul Justiţiei, Robert Cazanciuc, nu a avut-o, deşi putea să o aibă. Afişând astfel o atitudine asemănătoare celei din octombrie 2014, când a refuzat să solicite verificarea unei informaţii similare, în încercarea de a-l  proteja pe Victor Ponta, acuzat că, în perioada în care a fost procuror, 1997 – 2001, ar fi fost agent acoperit. Declarând, în contradicţie cu adevărul, că nu e treaba ministrului Justiţiei să afle dacă există ofiţeri acoperiţi printre magistraţi. Deşi este. O spune legea, 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, la art. 7, alin. 3  Şi, ca o paranteză fie spus, în scandalul „Victor Ponta, ofiţer acoperit”, acesta nu a primit protecţie doar de la Ministerul Justiţiei. A primit şi de la Guvern, şi de la SIE. Pentru a-i masca acest episod din biografie, în aprilie 2013, Executivul a emis HG 223, pentru aprobarea Listei cuprinzând categoriile de informaţii secrete de stat din domeniul SIE. Un act ce poartă semnătura lui Victor Ponta şi a lui Teodor Meleşcanu. Un act prin care s-a făcut o extindere la o hotărâre de guvern din 2002, care prevedea că personalul SIE, nu şi agenţii acestui serviciu, reprezintă o categorie de informaţii secret de stat. Din primăvara lui 2013, însă, prin hotărârea emisă de Guvernul Ponta, în categoria secretelor de stat – adică a informaţiilor nedivulgabile –  au fost introduse şi cele referitoare la „personalul din domeniul activităţii informative, chiar şi după încetarea în orice mod a raporturilor de muncă sau de serviciu”. Cu alte cuvinte, Guvernul Ponta a dat o lege, cu dedicaţie, pentru Victor Ponta, având pentru acest lucru consimţământul SIE.

Preşedintele Klaus Iohannis nu a avut, însă, nicio reacţie după scrisoarea UNJR. Deşi era de aşteptat să o aibă, fiind vorba despre CSAT, al cărui preşedinte este. Şi deşi putea emite o opinie sau putea lansa un semnal de alarmă – dacă se impune –, legea conferindu-i acces la orice tip de informaţie, din momentul validării mandatului prezidenţial.

Nu e prima dată când dl Iohannis nu are nicio reacţie publică la probleme în privinţa cărora ar fi de aşteptat una. În cele aproape cinci luni de mandat, şeful statului a fost ca o lebădă în raport cu instituţiile controlate prin CSAT, cu instituţiile ai căror şefi fac parte din CSAT şi, în general, cu instituţiile cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale. Iată câteva episoade în care mi se pare firesc să fi auzit vocea şefului statului:

Declaraţia privind participarea Procurorului General la şedinţele CSAT.Ar trebui sau nu să participe și Procurorul General la ședințele Consiliului Suprem de Apărare a Țării?” – a fost tema de dezbatere lansată de preşedintele Klaus Iohannis, în ianuarie, pe o reţea de socializare. Sub motivaţia că „Nu numai terorismul, dar și corupția și crima organizată reprezintă amenințări la adresa securității naționale a oricărui stat, iar procurorii se află în prima linie a luptei împotriva rețelelor ilegale de orice fel.” Propunere la care premierul Victor Ponta îşi anunţase rapidissim susţinerea, fără a aduce vreun argument. Propunere care a ridicat, însă, semne de întrebare. Pentru că, juridic vorbind, nu ar fi avut justificare. În primul rând, potrivit Legii 415/2002, privind organizarea şi funcţionarea CSAT, la lucrările Consiliului pot participa, ca invitaţi, şi reprezentanţi ai unor instituţii publice cu atribuţii în domeniul apărării şi siguranţei naţionale, în condiţiile în care prezenţa lor este impusă de temele aflate pe agenda de lucru. Deci, şi Procurorul General putea fi invitat oricând situaţia o impunea, cu sau fără „consensul” poporului. În al doilea rând, o prezenţă permanentă a Procurorului General în şedinţele CSAT – pentru că spre această decizie păreau să fie făcuţi paşii – nu s-ar fi justificat. Justiţia are, în această structură, un reprezentant legal permanent, prin ministrul de resort. Apoi, se poate spune că includerea în CSAT a Procurorului General nu ar fi fost constituţională. Riscând să genereze o încălcare a separaţiei puterilor în stat, în condiţiile în care CSAT poate emite şi decizii politice, care sunt obligatorii, prin lege, pentru autorităţile sau instituţiile la care se referă, membrii Consiliului fiind, tot prin lege, răspunzători de respectarea acestor hotărâri adoptate. Nu se ştie nici acum dacă a fost o gafă de comunicare sau tatonare a terenului făcută de altcineva – posibil, de fostul consilier pe probleme de securitate al preşedintelui, George Scutaru –, probabil în favoarea lui Victor Ponta, în perspectiva lui 2016. Dinspre Palatul Cotroceni nu a mai venit, însă, nicio clarificare a situaţiei.

Scandalul SRI – Bica. Dl Iohannis nu a avut nicio reacţie în privinţa unor semne de întrebare care planau asupra SRI. În februarie, un membru al Comisiei de control al SRI, senatorul PSD Daniel Savu, declara că SRI a ştiut, în momentul numirii la DIICOT a Alinei Bica, despre mafia în care intrase aceasta, dar că nu l-a informat pe şeful statului. O atitudine anormală din partea conducerii unui serviciu de informaţii de talia SRI, în condiţiile în care era vorba despre un om căruia îi fusese conferit un rol major în sistemul de siguranţă naţională şi în cazul căruia no­mi­na­lizarea trebuie precedată de o verificare minuţioasă.

Preşedintele Klaus Iohannis nu a reacţionat, deşi asigură coordonarea SRI, via CSAT.  Şi deşi o instituţie de o asemenea anvergură nu poate fi lăsată la cheremul supoziţiilor – aici se va ajunge, probabil, în lipsa unei lămuriri oficiale a situaţiei – pentru că e decredibilizată şi, automat, vulnerabilizată. O situaţie cu atât mai riscantă cu cât SRI-ului, instituţie-pilon în sistemul de siguranţă naţională, îi revine, în actualul context geopolitc extrem de tensionat şi impredictibil, o responsabilitate şi mai mare, dat fiind rolul pe care trebuie să-l joace în contracararea ameninţărilor dinspre Est. Ameninţări neconvenţionale, subversive, ce pot fi contracarate doar pe linie informativă.

Paralelismele instituţionale pe segmentul antitero. Preşedintele nu a avut nimic de spus public nici după ce, în urma atacului terorist de la Charlie Hebdo, din februarie, în România ieşeau la suprafaţă paralelisme instituţionale pe segmentul antitero. Paralelisme ce par a fi efectul luptei pentru putere a lui Victor Ponta, din perioada în care se visa la Cotroceni, şi de care, anul acesta, s-a încercat a se profita pentru a forţa trecerea unor legi neconstituţionale. Linia antiteroristă părea, astfel, a fi trasată şi asumată nu de SRI, ci de un aşa-numit Grup Interministerial pentru Prevenirea şi Combaterea Macrocriminalităţii. Deşi şefii instituţiilor din cadrul GIS nu sunt specialişti în probleme ce ţin de antiterorism, sub pretextul atacului terorist de la Charlie Hebdo şi doar pentru că macrocriminalitatea presupune şi activităţi de finanţare a terorismului, acest GIS milita oficial – invocând prevenirea unor atacuri teroriste în România –, pentru repunerea, în regim de urgenţă, pe agenda Guvernului, a Parlamentului şi a societăţii civile a două legi controversate, declarate neconstituţionale: Legea 82/2012, aşa-numită „Big Brother”, şi Legea privind identificarea utilizatorilor de cartele telefonice pre-pay.

Imixtiunea Ambasadei ruse într-o problemă garantată constituţional, libertatea de opinie. La finalul lunii martie, ne-am mai confruntat cu o situaţie în urma căreia mi se părea firesc să fi existat o reacţie dinspre Cotroceni: ambasadorul Rusiei la Bucureşti, Oleg Malginov, sfătuia presa centrală să nu mai dea cuvântul “la orice bădăran”, cu trimitere expresă la doi intelectuali de marcă, ambii bucurându-se de recunoaştere şi apreciere internaţională, Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan. O reacţie venită după publicarea, de către cei doi, a unui articol indigest pentru Kremlin. Gestul ambasadorului rus, o imixtiune grosolană într-o problemă garantată constituţional, libertatea de opinie, nu a avut, însă, ecou oficial la Preşedinţie. O atitudine cu atât mai ciudată cu cât dinspre Parlamentul European vin semnale îngrijorătoare în privinţa ofensivei ruse la adresa unor state ale UE. Unele dintre ele, trimise şi d-lui Iohannis.

Refuzând rolul de preşedinte jucător – asumat, timp de zece ani, de fostul preşedinte Traian Băsescu – preşedintele Klaus Iohannis pare să-l fi adoptat pe cel de preşedinte spectator. Cui crede că face bine atitudinea aceasta de lebădă, la care recurge sub pretexte pseudo-constituţionaliste?

 

Articol publicat şi în Revista 22.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS