Jurnalista Dia Radu: „Nicio carte de interviuri publicată și nicio cronică elogioasă nu mă face mai fericită decât dragostea”

A făcut, poate, câteva sute de interviuri. Nu din acelea care se citesc pe fugă, în diagonală, ci din acelea care se savurează cuvânt cu cuvânt, care scot la lumină din fiecare interlocutor filonul lui bun, luminos. O parte dintre ele le-a salvat de la efemeritate, incluzându-le într-un volum pe care l-a publicat recent, Divanul imaginar.

Am invitat-o pe Dia Radu – jurnalista care ne încântă cu interviurile sale, pe care le publică, de 18 ani, în Formula As – să se așeze ea pe acel divan. Să schimbe, adică, rolul intervievatorului cu cel al intervievatului. E un rol care o prinde la fel de bine.

 

Darul cu care vine fiecare interviu e, adesea, o altă viziune asupra lumii, o salvare posibilă”

Dia Radu, interviurile tale nu se citesc pe fugă, în diagonală. Se savurează cuvânt cu cuvânt, se recitesc asemenea unei cărți. Acum ne-ai dat prilejul să ne întoarcem la 18 dintre ele, publicându-le în volumul Divanul imaginar. Cum ai făcut această selecţie? Sunt însă multe cele care ar fi meritat salvate de la efemeritate.

Am păstrat acele interviuri care m-au marcat în primul rând pe mine, de la care am plecat eu însămi radiind de bucurie. Cele mai multe din dialogurile incluse în acest volum au reprezentat puncte de reper în existenţa mea. Îmi amintesc perfect de casa din Sinaia, unde, sprijinită de un calorifer, am editat interviul cu Solomon Marcus, de despărțirea prin care treceam când o întâlnisem prima oară pe Nora Iuga sau de iarna plină de dragoste în care l-am întâlnit pe Mircea Cărtărescu.

Dincolo de farmecul lor, întâlnirile acestea mi-au dat foarte mult. Dintr-un soi de recunoștință, mi-am dorit să dau darul ăsta mai departe, salvându-le de la uitare. Pentru că darul cu care vine fiecare dintre ele e, adesea, o altă viziune asupra lumii, o salvare posibilă. Unii și-au găsit-o scriind, alții, citind, comunicând cu Nevăzutul sau descoperind poezia în felul în care se amestecă ingredientele unei supe. Îmi place să cred că sunt niște interviuri-ancore, nu doar niște excursii lejere prin universul celuilalt.

 

Câte interviuri ai făcut în cei 18 ani de presă, la Formula As?

Ei, uite, întrebarea asta nu mi-am pus-o până acum. Dar dacă luăm în calcul că trebuie să predăm cam un text pe săptămână și că, bineînțeles, mai sunt și săptămâni în care scriu altceva decât interviuri sau sunt în vacanță, ajungem totuși la câteva sute bune.

 

De ce preferi interviul altor genuri jurnalistice?

Scriu şi reportaj, şi portret, și cronică de carte, fac și anchete uneori. Cu timpul, colegilor mei și Sânzianei Pop, directoarea Formulei As, le-a plăcut tot mai mult felul în care conduc eu aceste dialoguri. Și s-a încetățenit ideea că, dacă e un interviu important de luat, merge Dia. Într-un fel, mi-am găsit locul fără să-l caut. Și mi s-a potrivit ca o mănușă, pentru că îmi place să comunic cu oamenii, îmi place să-i iscodesc.

„Viața ideală e în continuare cu o carte în mâini”

Ai ajuns în presă tot din întâmplare, tu fiind absolventă de Litere…

Cititul și scrisul mi-au plăcut dintotdeauna, pentru mine viața ideală e în continuare cu o carte în mâini. Și, cum nu mi-am dorit să ajung “o amărâtă de profesoară” – cum cu trufia și obrăznicia specifice vârstei afirmam atunci, în adolescență –, am ajuns în presă. A fost și un noroc, și un act de generozitate din partea Sânzianei Pop, care m-a invitat să scriu. Dar la 18 ani nu-mi doream să fiu jurnalist, asta e clar. 18 ani e vârsta la care încă îți cauți drumul, vârsta la care visezi de toate, pentru că totul e încă posibil.

 

De ce ai ales totuşi drumul ăsta, pentru că jurnalismul nu-ţi oferă prea mari satisfacţii materiale?

Ei, da, așa e, dacă mă uit înapoi la prieteni de-ai mei cu care acum 18 ani am plecat de la egal, s-ar putea să constat că ei au deja niște case, niște mașini, nu mai vorbim de familii și copii. Dar n-aș vrea să merg până acolo încât să spun „vai, ce sacrificii facem noi, jurnaliștii”.

Jurnalismul cultural e aproape un lux. E drept, nu ne îmbogățim, dar ne păstrăm libertatea, bucuria de a cunoaște locuri și oameni noi, de a trăi ce alții nu trăiesc. La finalul zilei pot zice fără regret „OK, nu-i nimic că n-am şapte case, meseria mea e cea mai frumoasă de pe pământ”. Știu însă și că nu o dată am stârnit invidii, fiindcă noi, la Formula As, avem și norocul să facem jurnalism într-un cadru foarte fain, avem un cap luminat care ne înţelege, care nu ne cere lucruri absurde, care ne protejează. Degeaba ai idei, dacă nu ai cu ce să le susții. Or, intuițiile legate de presă ale Sânzianei Pop au făcut ca rețeta ei să aducă și banii necesari să hrănim deplasările în țară și în străinătate, din care ies toate interviurile și reportajele astea frumoase. Cum vezi, unele formule pot fi câștigătoare.

 

„Experiența mi-a arătat că cele mai bune interviuri nu sunt neapărat cele la care te duci cu așteptări enorme

Există cineva cu care ţi-ai fi dorit să faci un interviu şi nu ai reuşit până acum?

Mi-ar fi plăcut să-l intervievez pe Mircea Ivănescu, pentru că poezia lui îmi dă fiori de fiecare dată când o citesc. Eram, de altfel, cât pe ce să o fac. Acceptase să ne primească, fără promisiunea unui interviu, deși era deja foarte bolnav. Însă la ora cu pricina s-au întâmplat niște lucruri care ne-au dat cu totul peste cap. Am rămas cu un mare regret, la scurt timp a și murit. Experiența mi-a arătat însă că cele mai bune interviuri nu sunt neapărat cele la care te duci cu așteptări enorme. „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul” se aplică uneori și-n jurnalism. (Râde.)

 

Îţi plac interviurile bine documentate sau cele spontane?

Și, și. Excesul de documentare poate omorî naturaleţea, iar prea multă naturaleţe lipsită de informație te poate pune într-o situaţie penibilă. Riști să faci gafe sau să-ți dai seama abia acasă că ai trecut pe lângă o întrebare esențială. Nu-mi prea permit să merg neinformată.

 

Tu, prin interviurile tale încerci – şi reuşeşti – să scoţi la lumină din fiecare interlocutor filonul lui bun, luminos. Te-ai simţi confortabil făcând interviuri prin care să încerci să scoţi în evidenţă părţi mai puţin bune, să-ţi provoci interlocutorul, să-l pui faţă în faţă cu propriile minciuni?

Când lucrez ca documentarist pentru televiziunea franceză, mă trezesc des în situația în care trebuie să-l fac pe cel din fața mea să se dea de gol sau să mărturisească pe cameră lucruri grave. Acolo nu mai vorbim de jurnalism cultural, ci de crime, abuzuri, prostituție, încălcări de legi, lucruri nu tocmai senine. Știu că-s foarte abilă la treaba asta, cel puțin așa susțin cei pentru care lucrez, dar pe cuvânt că nu-mi face prea mare plăcere.

 

„În cazul interviurilor, miza se joacă acolo, în timpul întâlnirii”

Care e locul ideal pentru scris?

Locul ideal pentru scris e în cap. (Râde.) Acolo începe orice text bun, orice dialog, orice vers sau proiect de roman. Mi-aș dori să pot scrie oriunde, dar recunosc că nu-mi iese de fiecare dată. Un interviu, da, poate fi editat și într-o cafenea. Pentru un reportaj am însă nevoie de liniște, de puțin confort, de o cafea turcească cu cardamom, cum numai eu știu să fac. Și de toate tribulațiile cu care s-au luptat, cu siguranță, și alții: învârtitul aiurea, răsfoitul oricărei cărți la întâmplare, un drum până la baie fără motiv, încă o cafea, deși tocmai am băut-o pe prima, privitul aiurea pe geam. Acum mai bine de un deceniu, aveam un iubit care nu înțelegea cum funcționează treaba asta cu scrisul. Într-o zi, mi-a zis: „Tu ești complet ineficientă. De ce nu te trezești la 8, să te pui să scrii tot și apoi să ai toată ziua liberă?” Am râs! Știi și tu, până începi un text e moartea pasiunii. (Râde.)

 

Ai tabieturi când îţi documentezi un interviu sau când îl transcrii?

Am tabieturi doar când scriu propriu-zis, reportaj sau cronică ce-o fi. În cazul interviurilor, miza se joacă acolo, în timpul întâlnirii. Ăla e momentul în care dai tot. Când și unde te documentezi nu prea contează. O faci unde apuci: în metrou, pe telefonul mobil, acasă, de la birou, povestind cu alți oameni. Ce contează e ca, înainte de orice interviu important, să mă pun eu însămi într-o anume stare de spirit. Dacă eu am starea, mi-e mai ușor să o induc și celui de lângă mine.

„Dragostea îți activează toate valențele, te face să te simți proaspăt și cu adevărat viu”

Ce te face fericită. Şi profesional, şi personal?

Ei, dar ce plăcut e să mai răspunzi și la întrebări lejere. (Râde.) Acum, ce să spun, nicio carte de interviuri publicată și nicio cronică elogioasă nu mă face mai fericită decât dragostea. Starea de îndrăgostire e suprema bucurie pe care o poți trăi, care se poate transpune de-a lungul timpului, și în multiple forme, în întâmplările vieții tale. Că e îndrăgostire de celălalt, de meserie, că e fuziunea cu copilul pe care abia l-ai născut, că e bucuria indescriptibilă a scrisului sau cea de a fi cu cei de un sânge cu tine, dragostea îți activează toate valențele, te face să te simți proaspăt și cu adevărat viu.

 

Și profesional?

La mine, viața și profesia se cam împletesc. Ce mă face fericită e că sunt încă pe drum, în plin proces. Și că pe drum peisajele se tot schimbă de la an la an, de la reportaj la reportaj și de la interviu la interviu, că am acces la informații la care nu are acces toată lumea, că la răscruci întâlnesc oameni și cărți extraordinare care mă ajută să înțeleg lumea altfel și, ei bine, asta mă bucură cel mai mult, că din când în când pot și eu, din preaplinul meu, să dau altora bucurie.

 

„M-am antrenat să mă amăgesc tot mai puțin”

Ce te dezamăgeşte?

În ultima vreme sunt tot mai rar dezamăgită, fiindcă m-am antrenat să mă amăgesc tot mai puțin. (Râde.) Mi-e însă tot mai greu să iert lipsa de caracter, intoleranța și răutatea. E o frază pe care nu mai știu unde am citit-o „Be gentle, the other might be fighting a battle you know nothing about”, pe care mi-o tot repet și o tot repet. Viața nu iartă oricum pe nimeni, greul ne este dat tuturor mai devreme sau mai târziu. Nu alegem noi ce ni se dă de trăit, dar putem alege să rămânem în legea iubirii.

 

„Oricât de greu a fost, m-am străduit să transform angoasele și contorsionările în lumină”

Eu te percep ca pe un om solar, un om care îşi ia energia din frumos. Unde şi cu ce te încarci pozitiv?

Într-o formă sau alta, pun adesea întrebarea asta și interlocutorilor mei. Poate că îndărătul ei se-ascunde și nevoia mea de a-mi reînnoi în permanență resursele. Deci, din ce mă hrănesc, din ce îmi iau energia? Din ceea ce primesc de la oameni, de la părinți, frați, surori, prieteni, care sunt ca un scut invizibil în jurul meu. Din cărțile pe care le citesc, care mă construiesc și reconstruiesc în permanență. Din bucuria pe care mi-o dă un text bine scris, un text care mi-a ieșit. Din locurile în care fug câteodată de lume, un țărm de unde văd delfinii jucându-se nestingheriți, sau un vârf de munte super abrupt. Dar mai ales din credința că lumea asta nu e totul, că mai există și Altceva, din felul răvășitor în care lumile astea se întrepătrund, și-n care dacă ești atent, ceva de Dincolo ajunge uneori până la tine. Nu, nu sunt neapărat un om solar, am trecut prin depresii crâncene, am și eu angoasele și contorsionările mele. Dar oricât de greu e, mă străduiesc să le transform în lumină.

Am un raft cu cărți care, la vremea lor, mi-au dat poftă să scriu eu însămi”

Nu te întreb ce citeşti, că-mi închipui că am face un interviu doar cu asta. Dar te întreb ce citeşti acum?

Pfff… Cum citesc în paralel, cu un mic efort de memorie o să-mi amintesc ce se află pe noptiera mea: Mandarina lui Răzvan Petrescu, Memoriile lui Hadrian, de care e a doua oară când mă apuc, O istorie culturală a nebuniei, de Andrew Scull, poeme de Traian T. Coșovei și-o carte a psihologului Guy Corneau.

 

Ai cărţi la care te reîntorci periodic, măcar pentru a citit un capitol sau câteva pasaje pe care le-ai subliniat?

Am un raft cu cărți care, la vremea lor, mi-au dat poftă să scriu eu însămi. Sunt pe acolo niște volume de Hrabal, de Cărtărescu, de Agopian, de Saramago, de Attila Bartis, un Günter Grass, un Adam Bodor, un Lobo Antunes și multe altele. Dar nu prea apuc să le recitesc. Am și cărți pe care le redeschid mult mai des: Drușca Otiliei Țeposu, de fiecare dată când mi se face dor de Buna și de copilărie, (Otilia Țeposu este mama Diei Radu și soția fostului scriitor și jurnalist Radu Țeposu – n.m.) Scrisorile lui Rilke către un tânăr poet, de fiecare dată când mi se face teamă că pierd busola, cărțile de poezie, care prin natura lor invită la recitiri. Și câte altele, care nu-mi vin acum în minte.

 

E pesemne ceva fragil și contorsionat în mine, care se cere permanent vindecat cu acorduri”

Ce muzică asculţi?

Încerc să-ți răspund, dar nu mă pot concentra, chiar acum se aude aici, în librărie la Bufnițe (interviul a fost realizat în librăria La două bufnițe, din Timișoara – n.m.), o piesă splendidă  de la Elbow, One Day Like This, pe care o am și eu în playlist. Ascult enorm de multă muzică, nu pot fără ea, e pesemne ceva fragil și contorsionat în mine, care se cere permanent vindecat cu acorduri. Ascult toate genurile posibile, de la acid-jazz la muzică clasică, de la blues la electro. Dar când vine vorba de muzică, rămân în primul rând un om al timpului meu. Îmi plac Radiohead, Arcade Fire, Elbow, Alt-J, Atoms for Peace, Moderat, The National, Trentemoller și mulți alții, pe care am avut ocazia să-i ascult live, alături de prietenii mei petrecăreți, în nopți glorioase de festival, care se încheiau dimineața la zece..

 

Și totuși, deși asculți mai des muzica timpului tău, ai dedicat prima ta carte muzicii clasice. Primul tău volum, Lumea în Si bemol,  e un lung dialog cu marele pianist Dan Grigore. O carte-bijuterie.

Nu se poate să-l asculți pe Dan Grigore vorbind despre muzică, și lucrul ăsta să nu-ți dea și ție o deschidere aparte. E ca o invitație pe care ți-o face spre un univers aflat la alte înălțimi, care îi așteaptă pe cei curajoși. Eu am des spaime și îndoieli cu privire la lucrurile pe care le scriu. La un an și ceva după ce am publicat cartea, am deschis-o la întâmplare, să văd cum mi se pare. Am început să citesc și dialogul curgea, tot dădeam paginile și mi-am zis: „Da, e ok, îmi place încă tot ce-am vorbit aici.” Și m-am bucurat, mai ales că o carte de interviuri e în primul rând o provocare fizică. Sunt zeci de ore de înregistrare, discuții care sar de la una la alta, care trebuie reașezate cronologic și coerent, o adevărată muncă de defrișare.

 

Jurnalismul nu e o meserie, ci un fel de a vedea lumea”

Cum arată vacanţa ideală? Iubeşti muntele, iubeşti marea? Îţi place singurătatea sau preferi locurile aglomerate?

Iubesc muntele, marea, singurătatea și locurile aglomerate.  (Râde.) Vacanța ideală poate fi una ieftină, cu cortul, pe o plajă pustie, sau una scumpă prin cine știe ce țară frumoasă, poate fi în doi la o cabană la munte sau poate fi între fete, cum am avut vara trecută, când am condus până-n Muntenegru. Important nu e locul, ci să fii cu oamenii care trebuie.

 

Dacă mâine ţi-ai alege din nou drumul în viaţă, ai opta tot pentru jurnalism?

Jurnalismul nu e o meserie, ci un fel de a vedea lumea. Cât timp felul ăsta e în tine, chiar dacă alegi să deschizi un mic bar pe o plajă în Caraibe, să te faci astrolog sau vânzător de mărgele, s-ar putea să faci inconștient același lucru: să-i întrebi pe cei care-ți calcă pragul de unde sunt, cum e la ei în țară, ce regim politic au sau ce le place să citească. Sigur, curiozitatea asta de a afla poveștile oamenilor și-ar fi găsit locul și-n alte meserii, pe unele, câteva, poate le-aș fi făcut chiar bine. Dar câtă vreme nu m-am apucat de altceva înseamnă că locul meu e încă aici.

Foto: Aurel Vîrlan și arhiva personală a Diei Radu.

 

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS