Istoricul Dorin Dobrincu: „Accesul limitat la documentele fostei poliții politice a creat tot felul de rețele de privilegiați”

Dorin Dobrincu rămâne în istorie ca primul director al Arhivelor Naţionale care a permis accesul liber la arhivele fostului PCR, ceea ce a însemnat un câştig imens mai ales pentru istorici. Alături de Armand Goşu şi Mihnea Berindei, este autorul unor volume impresionante, publicate de Polirom în seria Istoria comunismului din România, cel mai recent volum, al treilea, fiind lansat de curând şi la Timişoara.

În dialogul pe care l-am avut cu Dorin Dobrincu am vorbit despre importanţa deschiderii arhivelor comunismului, despre ceea ce s-a făcut din ceea ce propusese, în urmă cu mai bine de zece ani, Comisia prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, despre Istoria comunismului din România, care înglobează volume de mii de pagini la care este co-autor, dar şi despre controversata arhivă SIPA.

 

 

„În ultimii zece ani, cunoaşterea comunismului românesc a făcut paşi enormi”

CV Dorin Dobrincu

 

Studii

1990-1995: Facultatea de Istorie a Universităţii „A.I. Cuza”, Iaşi, licenţiat, 1995.

1995-1996: Cursuri aprofundate la Facultatea de Istorie a Universităţii „A.I.Cuza” din Iaşi, master în istorie, 1996.

2006: Doctor în istorie, Magna cum laude, Facultatea de Istorie, Universitatea „A.I. Cuza” din Iaşi, cu teza „Rezistenţa armată anticomunistă din România (1944-începutul anilor 60)”.

 

Experienţa profesională

decembrie 1995: asistent cercetare stagiar la Institutul de Istorie “A.D. Xenopol” din Iaşi, Academia Romană;

ianuarie 1998: asistent cercetare la Institutul de Istorie “A.D. Xenopol” din Iaşi;

din decembrie 2000: cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie “A.D. Xenopol” din Iaşi;

aprilie 2003: cercetător ştiinţific gr. III la Institutul de Istorie “A.D. Xenopol” din Iaşi;

2005-2013: profesor/lector asociat, Facultatea de Istorie, Centrul de Istoria Evreilor şi Ebraistică, Universitatea „A.I. Cuza” din Iaşi;

2006-prezent: director (şi cofondator) al Centrului de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului, sub egida Universităţii „A.I. Cuza” din Iaşi, şi al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc;

2008-2013: co-fondator la Facultatea de Istorie a Universităţii „A.I. Cuza” din Iaşi al masteratului „Istoria comunismului românesc”, cu implicarea unui număr important de profesori şi cercetători din Iaşi, Bucureşti, Chişinău, Washington, Londra şi Oxford;

aprilie 2007-decembrie 2009: coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (împreună cu Cristian Vasile; președinte Vladimir Tismăneanu).

12 iulie 2007-15 iunie 2012: director general al Arhivelor Naţionale ale României, Bucureşti.

 

Sursă CV:  Institutul de Istorie “A.D. Xenopol” din Iaşi

Domnule Dobrincu, aţi fost primul director al Arhivelor Naţionale care a permis accesul liber la arhivele fostului PCR, ţinute până atunci sub lacăt, aproape 18 ani după căderea comunismului. De ce a durat atât de mult?

Deşi acesta a fost subiect de discuţie şi în anii 1990 şi în anii 2000, nu a existat voinţă politică pentru a permite accesul necontrolat la arhivele comunismului. Acestea s-au deschis greu, după ani de presiuni publice făcute de societatea civilă şi de istorici. Îmi aduc aminte că până în 2007 aproape la fiecare simpozion, la fiecare dezbatere istoricii invocau accesul extrem de dificil la orice document considerat sensibil, de la cele privind comunismul, la cele privind Holocaustul şi la alte teme apreciate drept „delicate”.

Prima arhivă care s-a deschis, relativ, a fost cea a Securităţii şi abia apoi cea a CC al PCR. În anii 1996-1997 s-a îngăduit, timid, accesul la documentele fostei poliții politice, cu privire mai ales la perioada Dej. Apoi s-a permis un acces extrem de limitat la unele documente din fosta arhivă a CC, însă doar de la începuturile regimului comunist. Accesul limitat la aceste documente a creat tot felul de rețele de privilegiați, de istorici „de casă”, agreați de structurile politice și administrative care controlau arhivele amintite. Breșa majoră s-a produs după jumătatea deceniului trecut, după ce se înființase Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România și Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

 

Când aţi luat această decizie, de a permite accesul liber la arhivele fostului PCR, s-au făcut presiuni asupra dumneavoastră, din partea politicului?

Nu. Oricum, nu eram omul care să se lase intimidat.

 

Cât se pierduse sau cât fusese distrus din ele, în momentul în care aţi preluat conducerea ANR?

Arhiva CC al PCR a fost preluată imediat după căderea lui Nicolae Ceauşescu, de către Armată. Din ianuarie 1990 a fost mutată în diverse locuri, mai cunoscut fiind Piteştiul, unde era (și este și acum) depozitul Arhivelor Militare, iar după 1993, timp de mai bine de zece ani, până la numirea mea la Arhivele Naţionale, s-au tot predat părţi din acest fond la Arhivele Statului, ulterior devenite Arhivele Naţionale.

Unele documente s-au pierdut, cu siguranţă, cel puțin în timpul evenimentelor din Decembrie 1989, pentru că în sediul CC al PCR intraseră revoluţionari, au fost răsturnate rafturi, nu toate documentele erau îndosariate. Unele se aflau în biroul lui Ceauşescu sau în birourile unor activişti PCR. Alte documente au fost păstrate de MApN. În timpul mandatului meu la Arhivele Naţionale, am cerut ca aceste documente să fie mutate la ANR, am făcut-o scriptic, pentru a completa fondul arhivistic, cum prevedea legea. În cazul acestor documente, care fuseseră emise mai ales de așa-numita Secție Militară a CC al PCR, s-a invocat siguranţa naţională, așa că nu au fost predate Arhivelor Naţionale.

Nu doar arhiva fostului CC al PCR era şi este importantă pentru istorici, ci şi altele, la care accesul s-a făcut, de asemenea, cu mare greutate. Din fericire, după 2007, accesul a devenit liber, singurele probleme fiind legate de inventarierea arhivei. În multe cazuri s-a putut merge pe inventarierea pe care o făcuse creatorul arhivei, în alte situaţii era vorba despre arhive care nu aveau mijloace de evidenţă, nu aveau inventare.

În orice caz, în ultimii zece ani, cunoaşterea comunismului românesc a făcut paşi enormi, tocmai datorită unui acces atât de larg la surse. Istoricii nu pot scrie fără surse, de aceea a și fost atât de importantă insistența lor pentru a li se permite accesul la documentele produse în perioada comunistă, dar și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sau în perioada interbellică.

 

„Arhivele, la modul general, s-au deschis mai cu seamă după 2007”

Comisia pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România recomanda, în 2006, la încheierea Raportului Final, şi măsuri privind cercetarea şi arhivele. Printre aceste măsuri, publicarea pe internet a inventarelor Arhivelor Naţionale, ale Direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale, ale Armatei, CNSAS, SRI, SIE, al unor ministere: Justiţiei, de Interne, al Sănătaţii, al Învăţământului. Cât aţi apucat să faceţi în cei cinci ani, în care aţi condus Arhivele Naţionale?

Cum am spus anterior, Arhivele, la modul general, s-au deschis mai cu seamă după 2007. A fost vorba, în primul rând, despre Arhivele Naţionale, atât cele centrale, cât şi cele judeţene, dar şi de arhiva fostei Securităţi care, la acel moment, a fost, în sfârşit, transferată în cea mai mare parte de la SRI şi SIE la CNSAS. Acesta fusese înființat la sfârşitul anului 1999, dar până în 2006 a avut în propria arhivă un număr extrem de mic de dosare. Erau doar câteva mii de unităţi arhivistice. În acel context, preşedintele de atunci al României, Traian Băsescu, a făcut intervenţii decisive, binecunoscute, iar circa două milioane de dosare au fost transferate din arhiva celor două instituţii, care au moștenit arhiva Securității. În mai mare măsură au fost predate documentele de la SRI decât de la SIE – dacă datele mele sunt corecte. În orice caz, era vorba de o cantitate enormă de documente.

Dar să revin la Arhivele Naţionale. Acestea s-au deschis cu adevărat în perioada în care am fost director al acestora, în anii 2007-2012, cu implicarea unor oameni din interiorul instituției, cu sprijinul unor oameni cu putere de decizie în statul român, cu susținerea morală a societăţii civile. Această instituție fusese până atunci una refractară comunicării reale cu publicul său. Spre exemplu, până atunci nu existase un site al Arhivelor Naţionale. Am făcut noi unul, în vara anului 2007, care ulterior a devenit un canal important de comunicare cu publicul. Tot în acea perioadă, mai exact în 2010, Arhivele Naționale au câștigat, în urma unei competiții dure, un proiect intitulat Sistem informatic integrat pentru gestiunea serviciilor oferite clienţilor Arhivelor Naţionale, care a primit cofinanţare prin Fondul European de Dezvoltare Regională; valoarea proiectului era de aproape şase milioane de euro (fonduri nerambursabile). Proiectul era în derulare când am plecat eu din Arhive și a fost finalizat după aceea. El permite un acces mult mai rapid la informaţiile istorice, în primul rând la descrierile de fonduri, la inventare ș.a.m.d.  Când am plecat din această instituție, existau în depozite cca 320 de kilometri liniari de documente, o parte foarte importantă revenind arhivelor recente. S-au făcut demersuri insistente în acei ani pentru elaborarea și votarea unei legi care să permită existenţa unor operatori privaţi care să poată prelua arhivele fostelor întreprinderi închise. Proiectul de lege a fost aprobat după aceea, iar efectele sunt în favoarea unui număr mare de cetățeni. În ceea ce-i privește pe istorici, pentru ei cel mai important este accesul neîngrădit la documentele cu valoare istorică.

 

„Anii 1972-1975 au reprezentat perioada de consolidare a puterii lui Nicolae Ceauşescu”

Aţi lansat recent, şi la Timişoara, cel de al treilea volum din seria Istoria comunismului din România. Un volum de aproape 900 de pagini, în care acoperiţi doar patru ani, 1972-1975. De ce v-aţi oprit doar la această perioadă şi nu aţi extins-o până în 1980, de exemplu?

Limitarea la acest interval, 1972-1975, a fost dictată în primul rând de raţiuni tehnice. Iniţial am încercat să includem în volumul III şi anii 1976-1977, dar am realizat repede că e imposibil. Am fi avut nevoie de un număr aproape dublu de pagini. După discuţiile dintre noi, cei trei editori, am decis să facem un volum separat pentru 1976-1977.

 

Cum aţi caracteriza succint această perioadă la care faceţi referire în volumul III?

A fost perioada de consolidare a puterii lui Nicolae Ceauşescu, când regimul acestuia a căpătat caracteristicile pe care le cunoaştem: liberalismul limitat al anilor anteriori dispare, controlul exercitat de secretarul general asupra partidului şi Securităţii devine cvasitotal, sistemul propagandistic lucrează intens, inclusiv prin rescrierea istoriei „patriei și partidului”, cultul personalităţii este deplin conturat. Ceauşescu a extins „jocul” între Est și Vest, mimând „deschiderea” către lumea occidentală, iar vânzarea etnicilor germani și evrei – un veritabil comerț cu oameni, cetățeni români – a luat amploare. Se inițiază mari investiții, inclusiv reluarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, dar eșecul industrializării forțate devine vizibil. Acum începe practic criza economică, lipsurile alimentare afectează inclusiv marile orașe. În schimb, unii activiști acumulează averi impresionante în contextul epocii.

 

Cât aţi lucrat la acest volum?

Mulţi ani. O parte din documentare am făcut-o când, împreună cu Armand Goşu şi Mihnea Berindei, am lucrat în Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, dar am continuat-o sistematic după aceea. Practic am terminat cercetarea în 2010-2011. Apoi am lucrat efectiv la volum – colaționarea documentelor, realizarea rezumatelor, a notelor biografice și de context – în anii 2012-2016. Au existat sincope în cercetarea noastră pentru că fiecare dintre noi era implicat şi în alte proiecte. În plus, eu şi Mihnea Berindei nu locuiam în Bucureşti, așa că trebuia să rezolvăm diferite probleme logistice pentru stagiile noastre de lucru la acest volum. Nu a fost simplu. Din păcate, acest volum a apărut după ce Mihnea plecase dintre noi. Am vrut să vedem volumul publicat la finele anului trecut din două motive: pe de o parte pentru că investisem multă, foarte multă muncă, de-a lungul unei lungi perioade, iar pe de altă parte pentru a respecta o promisiune pe care i-o făcusem prietenului nostru dispărut.

 

Iniţial am avut în vedere să facem un singur volum de documente, care să acopere anii 1945-1989. Ar fi ieşit enorm”

Dacă în volumul I aţi cercetat 20 de ani (1945-1965) din regimul comunist, în următoarele două volume cercetarea s-a făcut pe perioade mult mai scurte de timp. Volumul II vizează anii 1965-1971, iar volumul III, anii 1972-1975. Pe ce criterii aţi împărţit anii de studiu?

Iniţial am avut în vedere să facem un singur volum de documente, care să acopere anii 1945-1989. Modelul nostru fusese oarecum Comisia Wiesel, care scosese un raport final, aşa cum am făcut şi noi, şi un volum de documente care acoperea anii Holocaustului din România. Pe măsură de intram în arhive, ne-am dat seama că, dacă am publica un singur volum, ar ieşi unul enorm. Şi atunci am căzut de acord să facem două volume. Unul care să acopere perioada Dej, adică anii 1945-1965, iar un altul care să acopere perioada Ceauşescu, anii 1965-1989. Numai că, după ce am scos volumul întâi şi am început să lucrăm la cel de al doilea, am văzut că sunt foarte multe documente nu doar necunoscute, ci şi foarte interesante pentru înţelegerea epocii. Nici asta nu a fost o estimare definitivă. Aşa că am făcut un prim volum Ceauşescu, 1965-1971, şi am luat în calcul posibilitatea de a face încă trei-patru volume care să acopere anii 1972-1989. Am publicat acum câteva luni volumul III, dedicat anilor 1972-1975. Vrem ca în câțiva ani să publicăm volumul care va cuprinde intervalul 1975-1977. După aceea vom discuta – eu şi Armand Goşu – despre alte volume care să acopere anii 1978-1989. Însă o promisiune nu putem face în acest moment.

 

Volumele acestea le-am văzut şi în librării, neavând ca destinatar un public de nişă. Totuşi, poate fi citit un volum de documente, mai ales de o asemenea dimensiune, aproape o mie de pagini, ca o carte obişnuită?

În mod obişnuit, nu. Dar noi ajutăm publicul să o facă, inclusiv cu rezumatele clare de la începutul documentelor, cu instrumentele puse în subsolul și la finalul volumelor. Așadar, există posibilitatea de a citi aceste lucrări și cap-coadă, nu doar „pe sărite”, cum de regulă se întâmplă cu volumele de surse. Ne-au spus acest lucru, la lansări, atât oameni din România, cât şi din Republca Moldova, atât istorici, cât și specialiști din alte discipline. Iar faptul că aceste volume se citesc cu interes și uşor ne bucură, pentru că nu fac decât să ducă la o înţelegere mai bună a comunismului, în general, a perioadei Ceauşescu, în special.

 

„Nu sunt de acord cu distrugerea arhivei SIPA. Orice arhivă, cu informații «bune» sau «rele», trebuie prezervată”

O ultimă întrebare este în ton cu unul dintre subiectele zilei şi se referă la controversata arhivă SIPA. În calitate de  istoric, de fost director al Arhivelor Naţionale, aţi pleda pentru distrugerea sau pentru păstrarea şi secretizarea acestei arhive?

Cred că știu cât de cât cum au funcţionat serviciile secrete, mai ales cele din perioada comunistă, dar și cele care au urmat Securității. În arhivele acestora sunt păstrate şi foarte multe informații de interes istoric, dar și foarte multe bârfe, despre viaţa personală a unuia sau a altuia. Arhiva SIPA nu pare să facă excepție. Însă în niciun caz nu pot fi de acord cu distrugerea unei arhive. Orice arhivă, cu informații „bune” sau „rele”, trebuie prezervată, în  condiţiile legii (reamintesc că există o legislație în această privință).

Va veni și momentul accesului la ea, poate peste decenii, dar cu siguranță asta se va întâmpla cândva. Iar istoricii vor ști, cred, cum să investigheze documentele de acolo, vor ști ce este util și ce nu pentru cercetarea istorică, ce este veridic și ce nu.

 

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS