Iresponsabilitate sau joc dublu?

Melania-CInceaIntenţia de denunţare de către primul-ministru a Acordului de colaborare instituţională între preşedinte şi premier ameninţă cu o nouă criză instituţională. O decizie gravă, mai ales în contextul unei situaţii geopolitice tensionate. Grave sunt, însă, şi cauzele care au obligat la redactarea acestui act. Şi mai grav este că unul dintre politicienii al căror comportament a obligat la redactarea Acordului – practic, la prinderea României în centură de siguranţă –, care nu numai că nu a dat vreun semn că regretă acel comportament, dar şi-a menţinut traiectoria, se pregăteşte să ajungă preşedintele României.

 

 

În contextul situaţiei tensionate din Ucraina, în contextul în care NATO atrage atenţia că la frontierele acestui stat sunt staţionaţi aproape 20.000 de militari ruşi, în condiţiile în care suntem şi noi, şi Europa avertizaţi – de către premierul britanic David Cameron – că Moscova poate destabiliza România, premierul Victor Ponta e pe punctul să genereze o nouă criză politică şi instituţională. Răspunzând prin ceea ce, la prima vedere, pare un puseu de infantilism, la o declaraţie a preşedintelui Traian Băsescu, dl Ponta declară că va denunţa Acordul de colaborare instituţională dintre preşedinte şi premier, încheiat în decembrie 2012. Un document politic fără valoare juridică, dar de importanţă majoră, pentru că reprezintă, în faţa Occidentului, garanţia că România îşi menţine linia agreată cu partenerii politici, respectiv cu NATO, SUA şi UE. Un document gândit ca măsură de precauţie, pentru viitorul unui poporului.

Mai gravă decât infantila ţâfnă prim-ministerială mi se pare situaţia în care s-a aflat România şi care l-a obligat pe şeful statului să recurgă la acest redactarea acestui pact de coabitare prin care, în decembrie 2012, România a fost practic legată la centură de siguranţă. În vara acelui an, puterea nou instalată, la vârful căreia se afla şi dl Ponta, a avut o tentativă de lovitură de stat. Dovedind că legea poate fi interpretată în funcţie de hatârul unui grupuscul de politicieni. Că, dacă nu poate fi interpretată, este schimbată. Iar dacă nu poate fi nici schimbată, este eludată, sub masca unei aparente tente de legalitate. În acelaşi an, voci de la vârful USL se întreceau în a ataca şi sfida constant şi UE, şi Cancelarii europene, şi Departament de Stat al SUA. Derapajele anticonstituţionale şi antidemocratice din acea vară au făcut ca Guvernul Ponta, instalat în mai 2012, să fie privit în Cancelariile occidentale cu aceeaşi încredere şi acelaşi respect cu care, un an şi ceva mai târziu, după „marţea neagră”, ajungea să fie privit Parlamentul României.

Înclin să cred că, pe lângă motivaţia admisă de preşedintele Traian Băsescu că, fără acest pact fără „ar fi urmat o lungă perioadă de expectativă a Cancelariilor, care ar fi aşteptat să vadă care e comportamentul Guvernului” , a existat  temerea schimbării liniei strategice a României. De altfel, în acest document politic, pe lista principiilor şi valorilor comune de la care cei doi semnatari ai pactului – preşedintele Traian Băsescu şi premierul Victor Ponta – îşi iau angajamentul să nu abdice, pe primul loc se află orientarea strategică a României, apartenenţa la NATO şi UE şi Parteneriatul Strategic cu SUA, după care urmează securitatea României, independenţa Justiţiei, supremaţia legii şi statul de drept, priorităţile de apărare ale României şi orientarea în direcţia aprofundării integrării în cadrul construcţiei europene.

De altfel, temerile faţă de o posibilă schimbare a liniei strategice au fost, după aceea, acutizate, prin decizii ori declaraţii ale unor reprezentanţi ai Puterii ori ale d-lui Victor Ponta personal. De exemplu:

În noiembrie 2013, la Forumul Economic China-Europa Centrală şi de Est, dra­pelul UE a fost înlăturat de la prezidiul Parlamentului, la ce­rerea delegaţiei premierului chinez. Nu ştim nici acum dacă a fost o gafă făcută sub pre­siunea tentaţiei miliardelor de euro promise de China, sub formă de investiţii, ori de de­clanşarea semnalului că zarurile geopolitice vor fi aruncate în altă direcţie decât cea re­cunoscută oficial. Apoi, în timp ce Guvernul Ponta tre­cea sub tăcere obligaţiile Ro­mâniei rezultate în urma acestui parteneriat, CE difuza un do­cument prin care le solicita ţărilor membre să rămână unite în negocierile cu China. O ati­tu­dine ce reflecta temerea că cineva ar putea trăda interesele comunitare, creând o breşă care să ducă la schimbarea ordinii geopolitice din regiune. Îngrijorarea părea confirmată, in­direct, de o opinie publicată pe pagina ra­dioului guvernamental rus, Vocea Rusiei„Ba­nii chinezilor merg doar în acele ţări din Eu­ropa de Est unde liderii politici sunt decişi să iasă de pe orbita NATO. (…) Cele 8 -10 mi­li­arde de euro se traduc prin eliminarea de­fi­nitivă a influenţei americane, mai ales cea mi­litară şi politică din această zonă. (…) Ru­sia şi China au gândit împreună un vast plan de acţiune în Europa de Est, bazat pe crearea unui «coridor sanitar», alcătuit din câteva state din zona balcanică“.

Tot anul trecut, Guvernul Ponta semna un me­­morandum cu compania chineză Huawei – stabilind „relaţii de cooperare strategică“ –, în condiţiile în care, se ştia, SUA o sus­pec­tau de spionaj.

Anul acesta, în aprilie, printr-un proiect de lege semnat, printre alţii de senatorul PSD Ilie Sârbu, s-a dorit, fără explicaţii clare, ca premierul Ponta să aibă controlul direct asupra Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei – o structură care, alături de SRI şi SIE, es­te unul dintre cele mai pu­ternice servicii de informaţii, care asigură, la nivelul MApN, securitatea informaţiilor clasificate naţionale, ale NATO şi ale UE. Fusese o ho­tărâre luată, întâmplător, la puţin timp după întâlnirea d-lui Ponta cu fostul preşedinte al Ucrainei, Viktor Ianukovici, pe fondul degenerării situaţiei din Crimeea, al creş­terii ameninţărilor la adresa NATO şi în preajunul testării echipamentelor SUA de la baza militară din Deveselu. 

Tot anul acesta, o lună mai târziu, când SUA anunţau că se vor concentra pe lupta împotriva corupţiei în Europa Centrală şi de Est, în strânsă colaborare cu UE, când au transmis un nou semnal României că, mai ales în contextul escaladării confictului ruso-ucrainean, au nevoie, în NATO, de par­teneri care să lupte eficient cu corupţia şi să susţină statul de drept, premierul României, viitor prezidenţiabil şi posibil şef de stat, transmitea mesajul indubitabil că baronii săi puşcăriabili sunt mai importanţi decât partenerii strategici ai României.

Ceea ce mi se pare mai grav decât o posibilă rupere a pactului acum, cu câteva luni înaintea încheierii mandatului prezidenţial al lui Traian Băsescu, este altceva. Că dl Ponta, politicianul în spatele căruia s-a încolonat USL în vara lui 2012, atentând la statul de drept şi afişând un discurs vădit antieuropean şi antiamerican, politicianul în spatele căruia s-a încolonat, în „marţea neagră”, din decembrie 2013, majoritatea parlamentară, politicianul care a luat decizii ce ridică semne de întrebare în privinţa parcursului viitor al României, politicianul care nu s-a sfiit, în primăvara acestui an, să pună mai presus de NATO şi SUA interesele baronilor corupţi, politicianul care nu şi-a cerut scuze pentru aceste derapaje şi nici nu a clarificat semnele de întrebare ridicate, ar putea ajunge preşedinte al României. Pentru că, din această postură, urmează să aibă atribuţii preeminente în politica externă a ţării, în politica de securitate şi cea de apărare – şi, implicit, va deveni preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării – structura care promovează, printre altele, strategia de securitate naţională şi strategia militară a României.

Iresponsabilitate sau joc dublu?

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS