Ioana Nicolai. Foto: Arhiva personală

“Drumul spre Soare-Răsare a venit din nevoie, ca o recuperare de viață”, spune Ioana Nicolaie despre cel mai recent roman al său,  scris după moartea prematură, intempestivă a unui frate de-al său, Maxim Radu Niculai, volum apărut la Humanitas. Este un alt roman biografic, impregnat de lumea nordului său transilvan, în al cărui fundal vedem, din nou, Istoria mare, sub care s-au frânt atâtea destine.

Am invitat-o pe Ioana Nicolaie la un dialog despre povestea acestei cărți care răvășește cititorul. Despre vindecarea prin artă sau, din contră, despre artă ca o tăiere reînnoită a unei răni: “La toate romanele mele am avut momente în care nu mai puteam nici să vorbesc.” Despre o lume pe care, cândva, a vrut să o lasă în urmă fără a mai privi înapoi, dar la care se întoarce iar și iar. Despre motivul în care în mai toate cărțile sale sunt pagini, memorabile, despre Istoria mare: „Dacă am scris despre cum își râde de noi Istoria cea mare, am făcut-o cu gândul că poate vom reuși, cu timpul, să schimbăm câte ceva legat de ea. (…) nu mă pot opri să sper că oamenii vor învăța din greșelile trecutului.” Despre cărți scrise deja sau  altele încă ”prizoniere îndărătul frunții”.

“Drumul spre Soare-Răsare a venit din nevoie, ca o recuperare de viață”

CV Ioana Nicolaie

Ioana Nicolaie este poetă și prozatoare.

A câștigat numeroase premii literare. A publicat șapte romane, cinci volume de versuri și unsprezece cărți pentru copii. Romanul ei, Cartea Reghinei,  a fost în 2020 laureat al premiilor Radio România Cultural, Observator Lyceum,  Premiul Național de Proză Iași și Premiul Agenția de Carte. Tot înainte a fost bestseller Humanitas în 2021 și, în 2022, a fost finalist la Premiul PEN și la Premiile Seneca.  Pelinul negru, primul roman din ceea ce critica a numit ”trilogia nordului”, a primit Premiul pentru proză al Revistei Ateneu. Miezul inimii a fost și el bestseller Humanitas. Cerul din burtă și O pasăre pe sârmă au avut și ele parte de aprecieri critice entuziaste. Cele cinci volume de versuri ale autoarei au fost, de asemenea, recompensate cu premii, unele fiind traduse în bulgară, suedeză sau germană.

A publicat nouă cărți pentru copii cu numele ei și alte două cu pseudonimul Robert Ersten.

A fost inclusă în 36 de volume colective românești și în numeroase reviste și antologii străine. Invitată pentru lecturi și conferințe la numeroase festivaluri naționale și internaționale de literatură.

Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN România.

Ioana Nicolaie, noua ta carte, Drumul spre Soare-Răsare, este şi frumoasă, şi tristă, şi emoţionantă, chiar bulversantă. Care este povestea ei? Înţeleg că ai scris-o după plecarea “spre Soare-Răsare” a unuia dintre fraţii tăi. Atunci ai şi gândit-o sau era în proiect înainte, dar într-o altă formă?

Imaginați-vă un cer de-o strălucire densă, cu nori albi, care se mișcă pe el ca niște pești ai lui Ștefan Câlția. Și-acum gândiți-vă că totul e alb-negru, că e un frig teribil, deși e aprilie, că miroase a zăpadă și că dinspre munte șuieră vântul. Între aceste două imagini trăim cu toții; iar la sfârșit, când preotul face slujba de înmormântare, nu se poate să nu se întrebe cel rămas deasupra, în viețuire, oare cum a fost timpul celui plecat. Ca plutirea în azurul tabloului? Sau ca alunecarea, tot mai accelerată, când în negru, când în gri, când pe o bucățică de culoare, ca să fie tras din nou în ce nu se poate schimba, căci nu-i neapărat vorba despre o alegere în asta.

Drumul spre Soare-Răsare a venit din nevoie, ca o recuperare de viață. În ea am scris, da, despre fratele meu cel mare, primul născut al familiei mele cu doisprezece copii. Asta făcând nod cu biografia. Dar în adânc am încercat să vorbesc despre toți cei care, deși sunt dăruiți încă din naștere, nu ajung să-și umple destinul. Am scris despre artistul care, din cine știe ce motive, își pulverizează nu doar arta, ci și pe sine. Am amintit despre cum suntem cu toții captivi în Istoria mare, de sub bocancii căreia chiar nu se poate scăpa. Poți spera doar la timpuri mai blânde, când se usucă noroaiele pe crestele acestor bocanci, iar tu, ca individ, ajungi să te desprinzi puțin, cât să vezi totul mai de sus, și visezi că răul nu se mai întoarce. Povestea de iubire dintre Radu și Helga, care-i coloana vertebrală a romanului, nu scapă, totuși, de sub Istorie. Cu toate acestea, cred că pune stropi de lumină pe pagini.

“Maxim Radu Niculai a pictat pe o apă invizibilă”

Iniţial, romanul s-a numit Pictând apa. Cine şi cum poate picta apa?

Poeții pictează apa. Și copiii. Și cei care visează acut. Și cei care știu, ca înțelepții orientali, că totul e iluzie. Și cei care se întreabă continuu asupra existenței. Cei care își doresc să deșire, ca pe-un ghem, realitatea. Și-apoi s-o țeasă altfel, fiindcă și asta ar fi posibil. Iar personajul meu, Maxim Radu Niculai, a fost câte puțin din toți aceștia. Că nu a reușit să ducă la bun sfârșit lucrurile dorite e altceva. Spre finele vieții reale, care irizează și-n carte, încerca să-și recupereze capacitățile cognitive notând în caiete, în dezordine, tot felul de informații, de la filosofi antici, la numele astronauților care-au ajuns în spațiu, de la personaje celebre la doctrine teologice, de la mituri fundamentale la rockeri de succes, de la poeți damnați la ce e, de pildă, pictura pe apă. După niște luni de la plecarea lui, când scriam deja la roman, am deschis unul dintre aceste caiete și-am nimerit la un paragraf în care era descrisă pictura pe apă: cum a apărut, care-i metoda ei, cum o modifică mișcarea. Așa a fost și el, Maxim Radu Niculai, m-am gândit, a pictat pe o apă invizibilă. Iar eu, dacă m-am aflat în apropiere, cel puțin o vreme, și m-am putut apleca peste umărul lui, poate că am văzut o parte din nuanțe, din vălurire, din puterea negrului care înghite tot.  Am scris Drumul spre Soare-Răsare din datorie, din nou din datorie, la fel ca Pelinul negru și Cartea Reghinei. N-aș fi vrut să fiu nevoită să scriu povestea asta.

După ce fratele tău nu a mai fost, ai găsit o agendă a lui cu poeme şi texte literare scrise de el. A scris şi altele şi, într-adevăr, le-a distrus?

Fratele meu a murit în Vinerea Răstignirii, așa cum e scris și în carte, și-a fost înmormântat a doua zi de Paști. Ca să ajung acasă la timp, a trebuit să zbor mai întâi de la New York (unde mă găseam când a venit vestea) și-apoi să merg, noaptea, încă aproape 500 km cu mașina. Iar acolo, după ce s-au făcut toate, am întrebat: Unde-s caietele lui? A scris încontinuu jurnal, ce știți de el? Și sutele de poezii…, ce s-a făcut cu ele? Nu a rămas decât agenda asta, mi s-a dat răspunsul. Era agenda pe care i-o dăruisem chiar eu, cu zece ani în urmă, după ce m-am întors de la un târg internațional de carte. Radu, poate-ți strângi o parte din poeme, i-am zis atunci, cât să intre într-un volum. Și uite că făcuse asta! Poemele, numerotate, erau scrise frumos, pe curat. Nu le-am putut citi zilele acelea și nici mai târziu. De fapt, nici până acum n-am reușit să deschid paginile. Cele două texte incluse în roman au fost alese la întâmplare. S-au potrivit. Erau ce trebuia. În perioada următoare, totuși voi culege poemele, iar până la finele anului sper să ajungă publicate. E păcat să nu existe și o copertă pe care să fie scris numele Maxim Radu Niculai. Iar titlul potrivit cred că e… “Pictând apa”.

“În Drumul spre  Soare-Răsare este prinsă o iubire strivită de vremi”

Sunt şi alte personaje reale în Drumul spre soare-răsare? Helga, de pildă? Pe ea, în plus, o văd ca pe o exponentă a unei lumi apuse, distruse de tăvălugul  roşu, o exponentă a unei comunităţi vândute de regimul Ceauşescu la bucată…

Am fost în martie la târgul de carte din Leipzig și acolo, după niște evenimente cu publicul, traducătorul Georg Aescht mi-a zis ceva de felul acesta: După știința mea, acesta-i primul roman în care apare și drama germanilor vânduți de comuniști! M-am mirat, nu mă gândisem deloc la asta. În Drumul spre  Soare-Răsare este prinsă o iubire strivită de vremi, care străbate însă nu doar o viață, ci și parte din ce se petrece după aceasta. Personajul cărții e nevoit s-o arate cititorilor, asta pentru că-n momentul ieșirii din trup, nu nimerește în gol, așa cum se aștepta, ci în ceva tulburător care cere recuperarea unor momente esențiale ale vieții. Cadrul pe care l-am clădit pentru volum pleacă de la vămile văzduhului pe care însă nu le-am preluat ca atare – sunt și puține informații despre ele –, ci le-am reconstruit literar. Le-am scris adică, le-am imaginat. Drumul spre Soare-Răsare are, prin urmare, două linii care se intersectează: cea a existenței eroului, prinsă-n timp și-n istorie, și cealaltă, greu de închipuit, a ce se află dincolo de viață.

Foto: Arhiva personală Ioana Nicolaie

“Nu de vindecare e vorba, ci de tăiere reînnoită, pe exact același loc, a unei răni”

Vorbeşti, în cărţile tale despre drama unei surori, în Pelinul negru, despre drama mamei tale, în Cartea Reghinei, despre destinul şi moartea prematură a fratelui tău, în Drumul spre Soare-Răsare. Scrisul este, în cazul tău, este şi o formă de terapie? Vindeci răni interioare, ale tale sau ale altora, vorbind public despre nişte episoade dureroase?

Am mai fost întrebată despre relația dintre scriitor și vindecarea prin artă, iar răspunsul meu, atunci și acum, e că pe mine arta nu mă vindecă de nimic. Dimpotrivă, aș zice. Nu-i deloc ușor să trăiești, ca mine, în mintea unei fetițe care e născută pe moarte la puțin timp după explozia reactorului nuclear de la Cernobîl în aprilie 1986 (Agustina, din Pelinul negru), sau în închisoarea de sub fruntea unei femei în vârstă care a suferit un atac cerebral (Reghina din Cartea Reghinei), sau în capul Arseniei, alter-ego-ul meu din Tot înainte, care tot arată cum a fost, de fapt, comunismul, sau în mintea, de data asta masculină, a lui Maxim Radu Niculai care nu face decât binele, dar ce se răstoarnă peste el e cu totul altceva, din Drumul spre Soare-Răsare. E un efort mare,  e greu, e ca o penitență, e cu tot sufletul. La toate romanele mele am avut momente în care, la anumite pagini sau capitole, nu mai puteam nici să vorbesc, la propriu; îmi lua un ceas sau două reintrarea în mine însămi. Și-atunci, nu de vindecare e vorba, ci de tăiere reînoită, pe exact același loc, a unei răni. Doare, sângerează, se poate infecta.

Ioana Nicolaie. Foto: Cristian Sutu

“Toți avem o temelie care nu-i pusă de noi, ci de alții”

Într-un interviu spuneai că, după terminarea liceului, pentu a te înscrie la facultate ai ales Bucureştiul, nu Clujul, “pentru că voiam să fiu cât mai departe de casă, să nu mă mai uit înapoi”. Ani mai târziu, nu numai că te uiţi înapoi, dar, iată, recompui prin personajele tale o lume, pe care, cândva, ţi-ai propus să o uiţi. Când ţi-ai dat seama că, de fapt, nu poţi, nu se poate trăi doar privind înainte?

Toți avem o temelie care nu-i pusă de noi, ci de alții. Când am înțeles că mult din ce sunt nu mi se datorează, de fapt, că până și vocea mea e moștenită de la mama, că dramele mele nu sunt singulare, ci parte dintr-un mănunchi mai mare, că partea de mândrie n-ar trebui să fie, căci cine știe de fluvii străvechi, ale altora din neamul meu, se mișcă în dorința asta a mea de-a așterne povești pe hârtie, nu m-am mai împotrivit. Dacă sunt martora unor locuri, fantastice în sine, căci sunt desprinse parcă din mit, atunci trebuie să scriu despre ele. Dacă sunt a patra dintr-o familie atipică, de doisprezece copii, plină de povești, atunci nu se poate să-mi acopăr ochii. Dacă am venit pe lume în plin avânt comunist și-am simțit minciuna din el, duplicitatea, strivirea individuală, producerea cu sistem a ”omului nou”, atunci cum să uit toate acestea? M-am străduit să-mi duc la bun sfârșit o parte din cărți, ceea ce n-a fost simplu, căci lucrul care mi-a lipsit mereu a fost timpul de scris. Multe alte cărți n-au avut noroc și-au rămas prizoniere îndărătul frunții, în niște celule fără uși. Ca să pot totuși scrie, am renunțat la fel de fel de lucruri precum o posibilă carieră academică sau slujbe care-mi aduceau bani. Acum ceva timp, mi s-a propus să construiesc de la zero o instituție și, deși știam că aș fi putut-o face, am refuzat. Mereu m-am luptat, din răsputeri, să găsesc timp pentru scris, să nu abandonez asta, oricât de greu mi-ar fi fost. Doar în anii cu copil mic mi-a fost aproape  imposibil să ajung la tastatură. După ce el a mai crescut, scriam în vacanțe, de sărbători, când toți plecau, iar eu puteam închide, în sfârșit, ușa și să mă gândesc la ale mele măcar până la masa de prânz, pe care trebuia s-o pregătesc, firește.

“Cheia e mereu de partea literaturii, nu a biografiei”

Două cărţi ale tale, Miezul inimii şi Tot înainte, au un pronunţat filon autobiografic. Ce te-a determinat să-ţi dezvălui o parte din viaţă, din trăirile interioare?

Miezul inimii e un volum de fragmente biografice, toate cu un ceva tulburător, sau poetic, sau enigmatic, pe care aș fi putut să-l numesc cu ușurință roman, mai ales că ordonarea este cronologică. N-am făcut asta, fiindcă mie, în proză, îmi place foarte tare construcția. Și mă pasionează dintotdeauna vocile; cum să fie vii, credibile, cum să crească în mod organic din solul nediferențiat al narațiunii. Voiam prin acest volum al meu să fac trecerea spre un roman care să nu mai fie impregnat de lumea nordului meu transilvan. Chiar ziceam că-l voi plasa cât mai departe, la Berlin, mai precis. Asta pentru că mi se părea că am scris deja destul despre biografia mea și că risc în felul acesta să fiu asimilată doar cu această linie a literaturii mele. Numai că, fără să fi prevăzut asta, a apărut datoria de-a scrie, iată, despre fratele meu, Maxim Radu Niculai. În fond, nu-i așa de important despre ce scrii,  mi-am zis, ci felul în care scrii. Cheia e mereu de partea literaturii, nu a biografiei. E foarte puțin să reduci o carte la un subiect, e o sărăcire grozavă a ei.

În Drumul spre Soare-Răsare am scris, da, despre Maxim Radu Niculai, dar nu asta-i important; nici măcar poveștile, deși sunt multe, de la unele fantastice, la cele de dragoste, la cele din minele de aur, la cea din timpul lui Horthy care-a ocupat Ardealul de Nord etc., nu sunt cele importante. Pe când, efectul de psihologie cu ecou, cu aluviuni, cu mișcări fine sau, dimpotrivă, brutale, asta da, e  ceva greu de obținut. Sau suprafața textului care trebuie să vălurească în așa fel încât să transmită cât poate de mult din lucirile vieții trăite, iarăși, nu e simplu de înfăptuit.

În Tot înainte a mai fost încă un lucru important: adevărul. Am știut încă de la începutul cărții că trebuie să fiu obiectivă, că e foarte important să scriu despre ce-am trăit eu în ultimul deceniu de comunism, fără să adaug concluzii. Cititorii, mai ales cei care n-au fost martori la lucrurile acelea, pot înțelege cum a fost comunismul mult mai bine prin literatură decât prin istorie. Și chiar și așa, vor pierde o parte din nuanțe. De ce? Fiindcă n-au cum să simtă gustul unei felii de portocală, primită în dar, pe vremea când aceste fructe – ca multe altele, ca aproape tot, căci deceniul opt a fost al foamei înainte de toate – nu existau la noi.

Ioana Nicolaie. Foto: Andreea Mitran

“Nu mă pot opri să sper că oamenii vor învăța din greșelile trecutului”

În literatura ta, Ioana, sunt şi pagini memorabile despre Istoria mare. Cărţile tale sunt, în egală măsură, tablouri ce surprind ipostaze din monstruozitatea comunismului românesc care, ştim – cu toţii, aş vrea să pot afirma –, a distrus destine, dar şi din dezolanta tranziţie a anilor ’90. Eroii tăi sunt oameni pe al căror destin acele vremuri şi-au pus o amprentă distructivă. Ai vrut să spui doar poveştile de viaţă ale Agustinei, Reghinei, a lui Radu sau, prin ei, poveştile cine ştie câtor oameni ale cărora vieţi au fost afectate, în mod similar?

Eu cred că orice roman ar trebui să fie nu numai despre autor, ci foarte mult și despre cititor. Cum să nu te gândești când alegi o poveste, iar nu alta, că sunt atâția care au fost atinși de lucruri asemănătoare? Pe mine asta mă obligă, nu mă lasă să mă aplec asupra feluritelor întâmplări cu lejeritate.

Dacă am scris, de pildă, în Drumul spre Soare-Răsare, despre Caritas, atunci am și citit despre această cea mai mare escrocherie financiară a secolului; am încercat să-i văd desenul de sus, fiindcă de jos, în mocirla lui, am fost prinsă de-adevăratelea; am stat adică, la Cluj, în șirul celor care așteptau câte o noapte și-o zi ca să-și poată depune banii (în ce mă privește a fost un biet ajutor de șomaj). Dacă am scris despre minele de aur din Munții Rodnei, am citit despre istoria lor. Apoi m-am documentat serios și legat de procedurile de extracție și de prelucrare a mineralelor de acolo de-a lungul anilor. Iar dacă am scris despre cum își râde de noi Istoria cea mare, am făcut-o cu gândul că poate vom reuși, cu timpul, să schimbăm câte ceva legat de ea. Individual, din păcate, nu putem face mai nimic, căci suntem înghițiți de războaie orchestrate de alții, de tragedie, de minciuni planetare. Dar având acces la Istoria asta, prin mărturie clară, prin imagine, prin literatură, poate se va schimba ceva. Cândva, în cine știe ce viitor, nu mă pot opri să sper că oamenii vor învăța din greșelile trecutului.  Prin urmare, eu una mă simt un mic salahor al memoriei. Mă împotrivesc pietrificări ei,  îmi doresc ca ea să rămână. Cum? Scriindu-mi, cu bietele mele puteri, biata mea literatură.

Eşti şi autoare de cărţi pentru copii, şi profesoară, şi fondatoare a unei fundaţii care donează cărţi bibliotecilor din ţară. Te întâlneşti, aşadar, şi cu mulţi copii, adolescenţi. Ce ştiu ei, din şcoală, de acasă, despre comunism? Pot face cărţile, singure, ce nu fac ani de şcoală şi educaţie?

Cum de nu s-a introdus materia numită “Istoria comunismului” încă din 1990, din punctul zero al libertății noastre? Nu am un răspuns. De ce au trecut mai mult de trei decenii până când, sub șocul și uluirea Georgescu, să se decidă instituțional necesitatea asta? Nu am un răspuns. Cert e doar că avem o generație matură care nu a trăit nimic din comunism, care nu știe fenomenul nici de la firul ierbii și nici de deasupra, căci n-a citit despre mărturiile închisorilor, despre securitate, despre viața de zi cu zi, despre fabrici și uzine, despre Iubitul conducător și victoriile socialismului, despre comunismul spre care ne îndreptam cu toții în zbor, despre cizmarul ajuns dictator, despre proletcultism, despre cultul personalității, despre strungari deveniți universitari, despre sărăcie, despre naționalizări, despre frică și foame. Despre foame. Mulți dintre ei sunt victimele războiului hibrid care se duce la noi de Rusia, și nu de azi de ieri, ci de multă vreme, căci la fiecare protest la care am luat parte de-a lungul acestor decenii am ieșit cu un singur gând: râmânerea țării noastre în Europa. Mulți dintre ei sunt manipulați, mințiți, nu sunt capabili să găsească informația adevărată. Și-atunci se-nrolează iarăși, benevol, în slujba răului de la răsărit care nu vrea decât să distrugă. Nu știu cum o vom scoate la capăt. În mai, sper să iasă cât mai mulți oameni la vot care să pună ștampila pe Europa. Nu pe Rusia, pe hidra care cere să fie votată, prin capetele ei ajunse la noi.

Sunt convinsă că lucrezi deja la o altă carte. “Nordul tău” îl vom mai regăsi în vreo carte? Cred că sunt încă multe lucruri de acolo de povestit, de salvat de la uitare…

Se numește Liternauții. Și nu e o carte scrisă de mine, ci un volum în care semnează 11 tineri poeți din grupul Liternauții pe care-l coordonez de mai mulți ani. Sunt autori la început de drum, plini de forță, care, nu mă îndoiesc, vor însemna ceva în literatură. Numele lor sunt Teodora Leon, Darius Munteanu, Horia Petrean, Delia Calancia, Karina Săbădean, Matei Someșan, Gabriel Cărtărescu, Vlad Iordache-Grigore, Dragoș Stoica, Adriana-Elena Georgescu și Viviana Pantazică. Apoi, sunt foarte bucuroasă că, la Bookfest, voi lansa o nouă ediție Cerul din burtă. Ambele cărți ies la Editura Paralela 45, au coperte frumoase, sper să ajungă la cât mai mulți cititori. Cât despre romanele despre nord, da, mai așteaptă la rând cel puțin unul. Doar liniște pe lume să fie! Și sănătate, și timp de scris.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.