În aceste zile se vorbeşte tot mai insistent despre iminenţa planului de a îngropa circulaţia pe inelul 1 al Timişoarei, printr-un pasaj rutier subteran ce traversează Piaţa Operei. Arhitectul Radu Radoslav îndeamnă la o analiză serioasă şi la o privire în trecut, spre erorile planificării urbane în această zonă, pentru evitarea greşelilor viitoare.

Din trecut spre viitor

În ideea că din greşelile trecutului se pot evita erorile viitoare în organizarea spaţiului din zona centrală a Timişoarei, Radu Radoslav, fost arhitect-şef al Timişoarei, propune o incursiune în istoricul pasajului din punctul zero al Timişoarei, din imediata vecinătate a Operei, acum, când deja s-au întocmit primele documentaţii pentru îngroparea unei porţiuni din Inelul 1 de circulaţie prin construirea unui pasaj rutier pe sub Piaţa Operei.

Sub motto-ul “Norocul doctorilor este că erorile lor profesionale se îngroapă, pe când ale arhitecţilor, nu”, Radu Radoslav face, pe blogul său, un istoric al “cazului Acvariu”, prin analiza evoluţiei spaţiului public din faţa Operei. Acesta menţionează că în 1978, ca un moft al unui primar de tip despot luminat, străin de oraş, care suferea că nu avem şi noi ceea ce s-a realizat la Sibiu, s-a dispus construirea unui pasaj subteran în faţa Operei, prin îngroparea traseelor pietonale urbane nord-sud. “S-a executat, conform proiectului, trecerea pietonală subterană cu spaţii comerciale sub inelul I de circulaţie, apărând 4 «vomitorii» în Piaţa Operei”.

După 2000 s-au început demersurile pentru refuncţionalizarea fostului pasaj subteran, rămas neatractiv din noiembrie 1989, când a fost scoasă linia de tramvai din Piaţa Operei, prin modificarea traseului, şi ca atare subtraversarea pietonală nu mai era necesară. Spaţiul interior şi “vomitoriile” (accesele) au fost neprofesionist utilizate, după ce au fost supuse privatizării.

În 2004, Consiliul Judeţean Timiş a eliberat o primă autorizaţie de construire în conformitate cu legea în vigoare în acel an (care dădea drept Consiliilor Judeţene să acorde autorizaţii în zonele istorice), pentru construcţia a ceea ce a devenit ulterior în folclorul urban “Acvariul”, cu avizul celor de la “Monumente”.

În 2005 autorizaţia emisă de CJ Timiş a expirat şi, fiindcă nu s-a început lucrarea, beneficiarii au venit la Primăria Timişoara pentru a obţine prelungirea ei.

În 2006 s-a refuzat  semnarea unei noi autorizaţii pentru această lucrare, după ce în prealabil s-au înaintat documentele în instanţă pentru oprirea lucrărilor (începute fără autorizaţie de construire). Şi tot în acel an s-a dispus, la Primărie, constituirea Comisiei de analizare a situaţiei spaţiului cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă din pasajul subteran “având la bază un referat al unei o comisii de specialişti, în care se invocau marile cheltuieli făcute de investitor (fără autorizaţie, încalcând legea) şi se sugera astfel  continuarea lucrărilor.”

Ulterior s-a decis prin hotărâre de Consiliu Local aprobarea Planului urbanistic de detaliu “Amenajare intrări (acoperire sticlă + terasă/bar), Piaţa Huniade, Timişoara” (şi nu a unui plan urbanistic zonal, în conformitate cu legea), având la bază un referat semnat de specialişti, ceea ce presupunea acordarea ulterioară a unei noi autorizaţii pentru continuarea investiţiilor existente, începerea altora şi stoparea acţiunii Primăriei în instanţă pentru demolarea structurii existente.

După 2007, “Acvariul” a devenit o barieră spaţială ce a scos Muzeul Banatului din zona centrala a  esplanadei, “exilând-o pentru o perioadă nedefinită”, mai scrie Radu Radoslav, pe blogul său.  

În 2012, în urma demersurilor Primăriei, a început demolarea “Acvariului”, acesta fiind un obiectiv de campanie al administraţiei Robu. Astfel, spune Radu Radoslav s-a repus în valoare Muzeul Banatului şi a reînceput epopeea utilizării pasajului subteran pietonal, ce intra din nou în proprietatea privată a Primăriei.

Probleme vechi, probleme noi

Anul acesta, declară Radu Radoslav, a devenit publică dorinţa de închidere a inelului I prin utilizarea pasajului, ce a determinat propunerea să se facă o dezbatere publică. Şi spune că există două variante spaţiale care modifică radical structura oraşului – traversarea cu motorizate mari (transport public electric) la nivel a spaţiului public pietonal din faţa Operei şi subtraversarea cu motorizate mici (automobile personale) a aceluiaşi spaţiu pietonal. Dar, adapugă el, pentru nici una nu a avut loc o analiză profesionistă conform uzanţelor europene a efectelor unei astfel de operaţiuni.

“Din punct de vedere arheologic, varianta 2 ar putea avea probleme cu posibile descoperiri a unor urme din perioada ante- 718 (în tinereţea mea circula o legendă urbană despre un tunel între Castel – Muzeul Banatului şi Cetate), din punct de vedere economic varianta 2 este mai scumpă, iar din punct de vedere al memoriei identităţii oraşului (după care plângem cel mai mult) prin varianta 1 se şterge cu guma roţilor autobuzelor «electrice»  memoria Revoluţiei din Decembrie 1989, fapt ce nu a fost îndrăznit nici de Armata acelei perioade”, mai spune Radu Radoslav. Amintind în acelaşi context că, din punct de vedere juridic, niciuna din soluţii nu a avut parte de o dezbatere publică serioasă, transparentă.

În plus, din punct de vedere legal al planningului strategic şi spaţial pentru binele comunităţii până la finalizarea “Planului de mobilitate urbană” – parte componentă a oricărui Plan Urbanistic General (practică existentă în Uniunea Europeană înainte de 2010) pe baza căruia se face o strategie de intervenţie la nivel metropolitan, municipal, necesară pentru fundamentarea oricărei investiţii publice, Radu Radoslav spune că  nu se poate pune în practică nicio soluţie care să schimbe reţeaua majoră de mobilitate a localităţii sau zonei metropolitane (cazul inelului I). “Eu nu spun că e bun sau rău acest proiect legat de pasajul rutier de sub Piaţa Operei, dar spun că în varianta de acum, fără o analiză serioasă şi o dezbatere publică reală, este în mod clar inoportun”, afirmă fostul arhitrct-şef al oraşului.