Halucinanta clemență în cazul amenințării cu moartea a Emiliei Șercan

Sentința pe care Curtea Supremă a dat-o în cazul amenințării cu moartea a jurnalistei Emilia Șercan este o încurajare, fie și nerostită, a unor fapte viitoare similare sau și mai grave îndreptate nu doar împotriva ei, ci a oricărui jurnalist de investigație care deranjează persoane influente, zone de putere oficiale sau subterane.

 

Când infracțiunile sunt comise de oameni ai legii, fie ei polițiști, procurori, judecători, oameni care sunt puși să o apere, care o cunosc și știu ce presupune încălcarea ei, încălcarea ei cu intenție reprezintă și o sfidare, care ar trebui să fie percepută o circumstanță agravantă. Clemența magistraților se face simțită uneori acolo unde s-ar impune acordarea unui maxim al pedepsei.

Trei ani de închisoare cu suspendare și interzicerea ocupării de funcții publice în această perioadă – asta au decis niște magistrați de la Înalta Curte de Casație și Justiție că este pedeapsa suficientă pentru un act de șantaj care include o amenințare cu moartea. Infracțiune comisă nu de vreun membru al unui clan interlop, ci de doi polițiști, și nu subofițeri angajați din sursă deschisă, ci chestori pregătiți la Academia de Poliție, ajunși profesori universitari la această instituție de învățământ superior a Ministerului de Interne, pe care au și condus-o, unul ca rector, celălalt ca prorector. Sentința este halucinantă.

Trimitem acest mesaj cu scopul de a preveni ce va urma, totul depinde de tine. Opreşte toate activităţile pe care le ai în desfăşurare… dacă nu vrei să urmeze calvarul. Vrei să ajungi ca Elodia? O să-ţi tăiem picioarele şi mâinile”. Așa arată mesajul de amenințare pe care jurnalista Emilia Șercan l-a primit, în aprilie 2019, în timp ce își documenta un articol referitor la plagiatul din teza de doctorat a rectorului Academiei de Poliției, Adrian Iacob. În încercarea de a opri atunci publicarea investigației jurnalistice, Adrian Iacob în complicitate cu adjunctul său, Mihail Marcoci, au pus un subaltern, polițist și el, să trimită acest mesaj împrumutat parcă din practicile interlopilor pe care îi cercetaseră sau ale căror tehnici le cunoșteau măcar din teorie, Adrian Iacob fiind doctor în „Criminalitate organizată și cooperare polițienească între state”.

Trei ani mai târziu, înainte de pronunțarea sentinței la instanța supremă, era deja dovedit că Adrian Iacob este un impostor, teza de doctorat fiindu-i confirmată oficial ca fiind plagiată în proporție de 70 la sută, ceea ce a dus de altfel, în octombrie 2019, la decizia CNATDCU de a-i retrage titlul de doctor. A rămas apoi și fără funcția de la Academia de Poliție, și fără cea de la CNATDCU, unde fusese, ce ironie!, vicepreședinte al Comisiei de Științe Militare care, se presupunea, trebuia să analizeze obiectiv sesizările de plagiat care vizau și tezele de doctorat susținute la universitatea pe care o conducea.

Sentința aceasta este o încurajare, fie și nerostită, a unor fapte viitoare similare sau mai grave îndreptate nu doar împotriva Emiliei Șercan – al cărei nume este asociat, de ani de zile, cu investigații jurnalistice la capătul cărora au fost devoalați ca plagiatori, ca doctori impostori o serie de oficiali ai statului, nume mari de pe scena politică, din sistemul de securitate și apărare, din Justiție, din Poliție –, ci a oricărui jurnalist de investigație care deranjează persoane influente, zone de putere oficiale sau subterane.

Sentința aceasta ar fi trebuit să fie, în opinia mea, nu doar un act de dreptate – care și, așa, este doar de drept, nu și de fapt –, ci și, implicit și indirect, un semn de solidaritate cu investigațiile unui jurnalist – acum Emilia Șercan, mâine, poate altul – a cărui muncă este asemănătoare celei făcute de un polițist sau un procuror, daor că ziaristul nu are pârghiile legale de verificare de care dispune procurorul sau polițistul pentru a dovedi fărădelegi. Volumul de muncă din spatele unor astfel de investigații jurnalistice și responsabilitatea sunt imense, la fel, iată, presiunile pentru a nu le publica și riscurile pe care le presupun asemenea dezvăluiri. Devoalarea unui plagiat, de exemplu, nu implică doar un om, mai ales când acesta are o funcție foarte importantă, ci o întreagă rețea de complicități din spatele plagiatorului, puternică, influentă, extinsă și pe orizontal, și pe verticală. „În Academii create ad-hoc – scria Emilia Șercan în Fabrica de doctoratepulsează, într-un ritm greu de urmărit, falsul intelectual, în care doctori plagiatori devin peste noapte profesori coordonatori de doctorate plagiate. Ies pe bandă rulantă, cu zecile de mii. Dintre acești infractori protejați se aleg în România prim-miniștri, miniștri, generali, comisari, procurori, oameni politici, primari, profesori universitari etc. «Elita țării»”.

 

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email