Francisc Valkay, fost prim-balerin: „Am dansat cele mai frumoase roluri din tot repertoriul coregrafic mondial”

Foto: Arhiva personală Francisc Valkay

Din cei 81 de ani de viaţă, mai mult de 60 i-a parcurs în paşi de dans: aproape 30 de ani, strălucind, pe scene din țară și din lumea largă, în lumina reflectoarelor, ca prim-balerin al Operei Române din Timişoara, iar alţi peste 30, în spatele cortinei, învăţându-i pe alţii să danseze. Deşi este fiul unui fost celebru profesor de dans de societate şi bune maniere din Timişoara interbelică, pregătit la Viena şi la Berlin, Francisc Valkay a ajuns balerin, apoi a ajuns să scrie istorie în baletul din România printr-un joc al destinului.

Dialogul la care l-am invitat l-am pornit, printr-o întoarcere imaginară în timp, de la începutul anilor 1940, din Şcoala de dans de societate şi bune maniere „Carol Valkay”. Am vorbit despre oameni şi atmosfera de atunci, dar şi despre ceea ce a urmat în scurt timp după acel vis frumos: umilinţa şi nedreptăţile la care au fost supuşi de armata sovietică, apoi de regimul comunist, despre cariera de balerin începută în cei mai sumbri ani ai comunismului, despre oameni care i-au influenţat destinul, despre roluri pe care le-a jucat, despre mari balerini ai scenei româneşti şi mondiale, despre Rodica Murgu, fostă prim-balerină a Operei din Timişoara, cu care, pe scenă, a format un cuplu legendar, despre momente care au urmat căderii cortinei.

 

„La Şcoala de dans de societate şi bune maniere «Carol Valkay era o paradă a şicului aristocratic”

Domnule Francisc Valkay, vă invit să ne întoarcem, imaginar, în timp, în interbelic, când la Timişoara funcţiona Şcoala de dans de societate şi bune maniere „Carol Valkay”, adică o şcoală înfiinţată şi condusă de tatăl dumneavoastră. Acolo unde, aşezat pe pian – povesteaţi –, v-aţi îndrăgostit de muzică şi de dans. Ce vă mai amintiţi din acei ani?

Deşi eram foarte mic, îmi amintesc de foarte multă eleganţă. Domnii purtau frac, doamnele îşi etalau rochii lungi, elegante şi pălării comandate de la magazine celebre din Viena sau Berlin. Era o paradă a bunului-gust, a bunăstării, a şicului aristocratic. Cei care participau la acele cursuri erau copii de o bună condiţie socială, cu o bună educaţie. Prin şcoala tatălui meu au trecut generaţii întregi de tineri. Nu doar că îi învăţa să danseze, ci le dezvolta bunul-gust, le insufla bunul-simţ, îi învăţa să se îmbrace elegant, să fie manieraţi. Era o altă viaţă, foarte frumoasă, în Timişoara acelor ani…

 

Şcoala de dans era în Piaţa Unirii…

Da, vizavi de Palatul Steiner. Îmi amintesc că îşi aduceau copiii la cursuri cu caleştile trase de cai frumoşi, îngrijiţi.

Aceste cursuri erau joia şi sâmbăta, iar duminica era un fel de mic examen de verficare a ceea ce învăţaseră peste săptămână. Nu e simplu să înveţi dans de societate, fie el vals, tango, sau dansuri sud-americane în vogă în acea vreme. Şcoala tatălui meu era renumită şi apreciată în Timişoara. Numele său a rămas cunoscut, respectat mulţi ani după ce eu nu am mai fost copil, adică după ce el pierduse şcoala de dans.

 

Se pregătise şi în ţară sau doar la Berlin şi la Viena?

Făcuse şcoli de dans de societate şi bune maniere la Berlin şi la Viena, iar ulterior, şi la Budapesta. S-a întors la Timişoara pentru că aici îi era familia, mai avea patru fraţi, persoane bine poziţionate social în oraş. Făcând meseria asta, şi tatăl meu s-a impus ca autoritate aristoratică. A fost un mare boier, un tip de o eleganţă rară şi în privinţa îmbrăcămintei, şi a comportamentului, şi a dialogului. După venirea comuniştilor, însă, umilirea la care a fost supus a fost totală…

 

Ce se preda la o lecţie de bune maniere în Timişoara interbelică?

O invitaţie la dans era în sine o ceremonie, un ritual. A invita pe cineva la dans era un prim examen de comportament civilizat, elegant. Trebuia să ştii cum să dai mâna când te întâlneşti cu cineva sau când inviţi la dans, cum să inviţi la dans din privire sau printr-o înclinare a capului. Erau gesturi care vorbeau de la sine despre respect, despre educaţie. Întâlnirile de la cursurile de dans ofereau o educaţie nescrisă.

 

„Toate averile materiale, dar şi spirituale au dispărut o dată cu venirea sovieticilor”

Visul tatălui dumneavoastră de a conduce o şcoală de dans s-a făcut ţăndări, la fel ca oglinzile veneţiene din sala de dans, într-o zi din toamna anului 1944, când soldaţii sovietici care invadaseră Timişoara au năvălit acolo şi au distrus-o. Apoi, câţiva ani mai târziu, a fost naţionalizată. Cum au trecut părinţii dumneavoastră peste acele nedreptăţi imense, peste acel rău ireparabil?

Fac o paranteză: m-am născut în cartierul Fabric, Fabrikstadt, vizavi de Biserica Millenium, un cartier care, în anii aceia, era foarte bogat. Acolo avea afaceri şi familia mea. Un bunic era cofetar celebru al vremii – rabinul Neumann îi frecventa cofetăria –, un unchi era frizer, un altul avea atelier de croitorie. În Fabric, aveau afaceri şi foarte mulţi evrei. Toate averile astea materiale, dar şi spirituale au dispărut o dată cu venirea sovieticilor. Naţionalizarea a fost o decizie ticăloasă, absolut idioată. A doua zi după naţionalizare, bunicul meu, proprietar de cofetărie, a ajuns casier în propria lui cofetărie. La Şcoala de dans a tatălui meu au intrat soldaţii armatei sovietice, au furat oglinzile veneţiene, de o mare valoare, au smuls până şi parchetul, ca să facă focul. A fost dramatic… Tatăl meu a devenit un simplu angajat al Consiliului Sindical Local Timişoara şi profesor de dansuri populare româneşti. Din fericire, el a avut capacitatea de a se readapta la o altă viaţă, chiar dacă aceasta era diametral opusă celei în care se născuse, se formase, trăise. A fost umilitor, dramatic, dar el a fost un tip puternic, care nu cedat psihic. Îmi spunea, pentru a mă linişti: „Nu am pierdut nimic, tu eşti viitorul meu, iar tu veni avea grijă ca numele nostru să fie faimos”. Au fost ani foarte, foarte grei.

 

V-aţi început cariera în anii cei mai sumbri ai comunismului neavând „originile sănătoase” impuse de regim: aveaţi, deci, un bunic cofetar celebru, proprietarul unei cofetării care aproviziona Casa Regală, tatăl era proprietar al unei şcoli de dans…

Burghezie curată, da…

 

Familia a scăpat, din fericire, de deportare.

Da, Doamne fereşte să fi ajuns acolo!… Am avut, însă, un unchi, Franz Drimmer, care, împreună cu soţia lui, nemţi fiind, au fost deportaţi în URSS, timp patru ani. Au supravieţuit, pentru că şi-au făcut meseria şi acolo, confecţionând haine pentru ruşi. Întorşi acasă, soţii Drimmer, care între timp învăţaseră ruseşte, consideraţi cei mai buni croitori din oraş, au fost solicitaţi să croiască haine pentru ofiţerii armatei sovietice de ocupaţie şi pentru doamnele lor. Ca să vedeţi ironia vieţii…

 

„Am fost selectat pentru Liceul de coregrafie mai mult datorită numelui”

Cum aţi reuşit, totuşi, să faceţi primii paşi carieră în anii aceia, având în spate aceste urme „nesănătoase”?

În 1952 se înfiinţase la Timişoara Liceul de coregrafie; singurul lucru bun pe care l-au adus sovieticii cu ei a fost arta, baletul. Veniseră nişte comisari sovietici, maeştri de balet, şi au înfiinţat liceele de coregrafie. S-a întâmplat şi la Timişoara. Cum aveau nevoie de elevi, una dintre directoare l-a întrebat pe tatăl meu: „Valkay, unde-i copilul tău?” Eu eram la Şcoala maghiară, din Fabric. M-au luat la Liceul de coregrafie, unde am intrat mai mult datorită numelui. Eram foarte speriat şi, în plus, veneam de la o şcoală unde se predase exclusiv în maghiară.

 

Deci aţi făcut primii paşi de balet nu din proprie voinţă, ci printr-un joc al destinului, al istoriei…

Da. Am ajuns, aşadar, la Liceul de coregrafie din Timişoara, unde am stat doar doi ani, până în 1954, când s-a desfiinţat. Eu însă progresasem deja şi, având calităţi fizice – prima componentă necesară pentru a face meseria asta, dar nu singura pentru a face carieră – am fost mutat la Liceul de coregrafie din Bucureşti – încă unul era la Cluj –, unde am întâlnit cu zeităţile baletului.

 

Cum de nu aţi fost selectat pentru a face şcoala în URSS? Au fost, la vremea aceea, destui tineri trimişi la şcoli de balet, de muzică.

Da, au fost, inclusiv profesorul meu de coregrafie, Gelu Barbu, fiul lui Filaret Barbu. Probabil, nu am fost selectat din cauza numelui şi a originii.

În anii aceia, în România a fost o sărăcie teribilă; stăteam în internat, la Bucureşti, mâncarea era puţină şi foarte proastă, mâncarea de duminică, adică cea mai bună, fiind tocană de castraveţi cu mămăligă. Tatăl meu nu m-a putut ajuta financiar, avea un salariu care abia îi asigura supravieţuirea. În plus, plutea o cumplită stare de deznădejde. A fost teribil…

Am avut însă şansa să fac primii paşi de balet la Opera din Bucureşti. Acolo m-am întâlnit cu marii dansatori ai României: Irinel Liciu, Gabriel Popescu, Puşa Niculescu, Gheorghe Cotovelea, Gelu Barbu, Valentina Massini. Mă uitam la ei şi-mi spuneam că şi eu vreau să fac aşa ceva. Cu unii, devenind unul dintre cei mai buni elevi ai şcolii, m-am împrietenit.

 

„Gelu Barbu a fost nu doar îngerul meu păzitor, ci omul care m-a determinat să cred în mine”

În 1956, destinul vi l-a scos în cale pe Gelu Barbu, recent întors de la Sankt Petersburg, unde făcuse Academia de balet împreună cu Nureev şi Marîşkin, şi care a sesizat la dumneavoastră ceea ce alţii nu observaseră până atunci: un mare talent. O întâlnire providenţială – se poate spune aşa?

Da, Gelu Barbu a fost şansa mea. Întors la la Sankt Petersburg, Gelu Barbu devenise profesor la Liceul de coregrafie. Când l-am întâlnit, eram atât de deprimat încât nu reuşeam să fac faţă fizic repetiţiilor. În plus, mulţi bucureşteni spuneau: „Provincialul ăsta să ne lase”. Gelu Barbu a spus: „Lăsaţi-l pe băiatul ăsta încă un an de zile”; eram atunci în ultimul an de liceu. Gelu a fost nu doar îngerul meu păzitor, ci omul care m-a determinat să cred în mine, să cred că voi reuşi în viaţă datorită acestei meserii. Am şi acum o fotografie de la el pe care mi-a scris: „Să-ţi respecţi toată viaţa meseria şi vei vedea că te va respecta şi ea pe tine”. Ei, pe mine această meserie m-a respectat în totalitate. Am primit nişte cadouri cum rar se poate întâmpla. Orice premieră este un cadou, orice spectacol de gală este un cadou, orice turneu este un cadou, orice drum în străinătate este un cadou. Iar eu, de-a lungul carierei, am avut parte din plin de astfel de cadouri incredibile.

 

Pe Gelu Barbu nu l-aţi cunoscut înainte de întâlnirea decisivă de la Bucureşti, nu i-aţi cunoscut familia, deşi erau din Lugoj?

Nu. Iar după acel moment, am rămas puţin timp alături de Gelu. Eram în ultimul an de liceu când l-am întâlnit, iar după absolvire am venit la Opera din Timişoara; el mă urmărise câţiva ani, mi-a mai scris câteva rânduri, dar la scurt timp a plecat în Occident.

Francisc Valkay, Gelu Barbu și Corneliu Murgu, fost director al Operei Române din Timișoara, în 2004, la Timișoara. Foto: Arhivă personală Francisc Valkay

După ce a părăsit România, în 1961, cerând azil politic în Germania – fugind pentru că securitatea a încercat să-l racoleze, să-l facă spion, dezvăluia într-un interviu –, aţi mai păstrat legătura cu el?

Nu. Nu-i puteam vorbi, nu-i puteam scrie, nu-i puteam nici pomeni numele în ţară. Abia prin 1982-1983 am început să corespondăm: eu i-am trimis atunci nişte recenzii ale spectacolelor mele, care îmi aduseseră premii în ţară. Gelu le-a inserat într-un material în baza căruia ulterior a fost acceptat în Academia de Dans, din Madrid. Pentru mine a fost o bucurie şi o mândrie.

De întâlnit ne-am întâlnit, de câteva ori, abia după 1990. În 2004 i-am şi organizat un spectacol de gală la Timişoara, unde el venise cu trupa lui. Acum patru ani, Gelu a plecat însă…

 

„Plecarea mea definitivă din ţară ar fi fost o lovitură pentru tatăl meu”

Pe dumneavoastră nu v-a tentat ideea de a rămâne în străinătate, în timpul unuia dintre multele spectacole pe care le-aţi avut în lume, în anii comunismului? Au fost balerini fugiţi din spaţiul sovietic care au făcut cariere mondiale grandioase după ce au ajuns în Occident, Nureev şi Barîşnikov fiind exemple eleocvente.

Nureev şi Barîşnikov sunt titani ai baletului. Şcoala sovietică de balet a fost extraordinar de bine organizată.

 

Totuşi, fundamentul acesteia fusese pus în perioada Imperiului ţarist, nu în anii comunismului sovietic.

Da, categoric. Împeriul rus a introdus, din anii 1900, şcoala de balet. Ţarina Ecaterina a iubit foarte mult dansul şi a încurajat deschiderea cât mai multor şcoli particulare de balet. Odată cu venirea comuniştilor la putere – spre fericirea şi a noastră –, lucrul acesta s-a păstrat, protipendada comunistă a iubit baletul. Elita rusă de dans a ajuns inegalabilă până în anii 60 – 70. Nureev şi Barîşnikov au ajuns în Occident şi au insuflat această fantastică creativitate care, atunci, lipsea acolo. Coregrafia apuseană nu a avut cunoştinţe de cultură rusă în materie de balet. Coregrafia baletelor Frumoasa din pădurea adormită, Giselle, Lacul lebedelor se făcea, până în anii 1960, „după ureche”. Aceşti titani ai baletului au revoluţionat coregrafia mondială. Compania de balet  a Operei din Paris care a devenit, la un moment dat, cea mai bună din lume, a ajuns la acest nivel datorită lui Rudolf Nureev, spectacolele lui deveniseră emblematice, deveniseră şcoli de balet. Se fac încă analize, se predau studii după un spectacol creat de Nureev sau de Barîşnikov. Baletul Don Quijote, al lui Barîşnikov, montat la New York şi care a făcut carieră mondială, este inegalabil.

Revenind la ceea ce m-aţi întrebat… Eu am ţinut foarte mult la tatăl meu, iar plecarea mea, cred, în acei ani în care printr-un astfel de gest despărţirea putea fi definitivă, ar fi fost o lovitură pentru el. În plus, la Timişoara am fost foarte bine primit la Operă, eram un dansator recunoscut, am fost distribuit în rolurile principale ale spectacolelor, eram un nume pentru care se construia un spectacol. Apoi, nu am avut nici puterea de a lua totul de la început, altundeva.

 

 „Oameni ca Trixy Checais au fost marginalizaţi, chiar dacă erau intelectuali rasaţi”

Pe Trixy Checais, unul dintre mentorii lui Gelu Barbu, l-aţi întâlnit, aţi lucrat cu el? O perioadă, între cele două condamnări şi pedepse la Canal, la sfârşitul anilor 50, a lucrat pentru Opera Română din Timişoara.

Trixy Checais nu a fost mentorul lui Gelu Barbu. A fost un mare dansator înainte de 1940, foarte inteligent şi cult. A ajuns la Opera din Timişoara după o condamnare dată de regimul comunist, pentru homosexualitate. A fost aici maestru de balet, în timp ce eu eram angajatul Baletului Operei din Timişoara. Trixy Checais a fost, aş spune, un vizionar de artă, numai că în timpurile acelea oameni ca Trixy Checais au fost marginalizaţi, chiar dacă erau intelectuali rasaţi.

 

„Duminica, o plimbare pe Corso, în acei ani, îţi scotea în cale toată protipendada Timişoarei”

Când v-aţi întors la Timişoara, la sfârşitul anilor 1950, ani sumbri, în care teroarea, delaţiunea erau la ordinea zilei, aţi mai regăsit în publicul de la Operă aristocraţia care, cu ani în urmă, frecventase şcoala de dans a tatălui dumnevoastră?

Da. În 1957 am avut încă parte de un public care frecventase şi frecventa Opera, Filarmonica; eram şi eu abonat la Filarmonică, iar concertele se ţineau cu sala plină. Sâmbăta aveau loc concertele, care se termina în jur de ora 21, după care lumea se întâlnea la restaurantul Loyd, din centrul oraşului, la un dineu. Oamenii mergeau îmbrăcaţi în costum şi cravată, cămaşă albă. Iar duminica, o plimbare pe Corso, în acei ani, îţi scotea în cale toată protipendada Timişoarei, care aprecia cultura şi arta. Era altă lume, altă concepţie despre viaţă şi eram foarte mândri de acest lucru. Erau încă, în acei ani, şi foarte mulţi evrei în Timişoara, iar ei erau printre cei care apreciau valoarea unui spectacol. Sinagogile din Fabric, Cetate şi Iosefin erau nu doar de valoare spirituală, ci şi de o mare valoare  culturală; odată cu plecarea celor mai mulţi dintre ei în Israel, aceste sinagogi au ajuns în ruină.

Foto: Arhivă personală Francisc Valkay

„Ladislau Roth a fost un pilon de bază al Operei din Timişoara”

Unul dintre ei a fost chiar prim-dirijorul Operei din Timişoara, Ladislau Roth sau László Roth. L-aţi întâlnit în primii ani ai carierei dumneavoastră…

L-am ştiut foarte bine. Mi-a şi dirijat câteva spectacole. Unul dintre ele a fost Concertul în F, de George Gershwin, iar un altul, Tricornul, de Manuel de Falla.

 

Cunoşteaţi atunci tragedia care l-a marcat, ştiaţi că este un supravieţuitor al lagărelor de exterminare naziste?

Nu ştiam atunci, era un om foarte discret. Apoi a plecat în Israel. Am aflat aceste lucruri abia după 1990, când ne-am reîntâlnit, el venind la Timişoara după ce devenise cunoscut în lume, ca mare dirijor. Ca valoare intelectuală, Ladislau Roth, a fost un pilon de bază în existenţa şi profesionalitatea Operei din Timişoara. Era un tip care dorea să fie tot timpul cu un pas înaintea vremurilor, ceea ce e extraordinar pentru o comunitate artistică.

 

„Pentru a fi Romeo trebuie să fii frumos, să ai o eleganţă, dar cât de multe valenţe poate avea un Tybalt sau un Mercutio!”

Pare, din nou, mâna destinului faptul că v-aţi început şi v-aţi încheiat cariera cu un rol din Fântâna din Bahcisarai, primul rol fiind cel al prinţului Vaslav, iar ultimul, cel al tătarului Ghirei.

Alegerea providenţei cred a fost ca eu să încep cariera cu rolul lui Vaslav, la 17 ani, şi să o închei, la 44 de ani, cu cel al lui Ghirei, hanul tătar. Gheorghe Ştefan a montat acest ultim spectacol în care am jucat şi mi-a produs o neuitată emoţie. Este un rol fenomenal, baletul fiind după o epopee de Puşkin. Ghirei este un barbar care invadează Polonia şi capturează o lume a aristocraţiei poloneze şi acolo o întâlneşte pe Maria, de care se îndrăgosteşte şi datorită căreia învaţă să facă semnul crucii. Ghirei m-a obsedat din copilărie când, la Bucureşti, îl văzusem în acest rol pe Nicolae Bazaca.

 

Câte roluri au fost între cele două?

Sincer, mi-e dificil să vă răspund… Dar ştiu că am dansat cele mai frumoase roluri din tot repertoriul coregrafic mondial, în Lacul lebedelor, în Frumoasa din pădurea adormită, în Giselle, în Romeo şi Julieta, în Şeherezada, în Fântâna din Bahcisarai, în Tricornul, în Concert în F. Şansa mea a fost că am avut un har aparte, un talent cu care m-a înzestrat Dumnezeu de  a face într-un spectcaol mai multe roluri. În Lacul lebedelor, de exemplu, am dansat prinţul Siegfried, în alt spectacol – prinţul negru Rothbart. În Giselle am dansat prinţul Albert, pe urmă pădurarul Hans. În Romeo şi Julieta l-am dansat Romeo, pe urmă pe Tybalt, apoi pe Mercutio.

 

Din pleiada de roluri interpretate care aţi simţit că v-a reprezentat cel mai bine?

Sunt unele care îmi sunt mai aproape datorită conformaţiei fizice. De exemplu, în străinătate am dansat Othello, pe urmă Spartacus. Nu se poate compara, de exemplu, rolul unui prinţ cu cel al lui Othello sau cu Spartacus, spectacole creative, de compoziţie. Am îndrăgit foarte tare şi rolurile negative: Mercutio sau Tybalt, de exemplu. Pentru a fi Romeo trebuie să fii frumos, să ai o eleganţă, dar cât de multe valenţe poate avea un Tybalt sau un Mercutio! Deci nu pot spune că a existat un rol care mi s-a potrivt cel mai bine, toate au cumulat o organigramă a vieţii mele artistice.

 

„Un spectacol este un fel de maraton”

Câtă muncă este în spatele unui spectacol?

Foarte multă muncă şi foarte multă pregătire mentală. Un spectacol este un fel de maraton. Pentru Lacul lebedelor, de exemplu, intri în Operă la ora 17.30, spectacolul începe la ora 19, se termină la ora 22, şi ieşi din Operă aproape de miezul nopţii. Cinci ore eşti într-un fel de transă, care te consumă foarte mult. Spectacolul propriu-zis înseamnă trei ore de condiţie fizică, trebuie să ai grijă să nu clachezi, pentru că oricând se poate produce un accident ce poate anula un spectacol. Înainte de spectacol, îl repetam o săptămână, de dimineaţa până seara, inclusiv în ziua spectacolului ne antrenam pentru ca seara să fim în formă.

 

„Viaţa mea cu Rodica Murgu a fost un roman”

Aţi făcut, pe scenă, cuplu cu doamna Rodica Murgu. Un cuplu legendar. Pentru ca un spectacol să fie reuşit, între prim-balerin şi prim-balerină e important să existe o chimie, o comunicare foarte bună?

Viaţa mea cu Rodica Murgu a fost un roman. Noi am fost şi căsătoriţi, în prima tinereţe, la 19 – 20 de ani. Trăisem câteva luni într-o cabină de operă. Am dansat cu ea şi în Romeo şi Julieta, şi în Fântâna din Bahcisarai, şi în Lacul lebedelor, şi în Giselle, adică spectacole în care jucam roluri de îndrăgostiţi. Ea este o mare dansatoare clasică, de o mare valoare şi a fost şi este o mare doamnă; eu am numit-o marea doamnă a baletului românesc. După ce am divorţat, am devenit atât de buni prieteni-meseriaşi încât îi compuneam coregrafii, pentru că mă inspira, era muza mea. Aşa am ajuns să devenim cunoscuţi. Noi ne-am înţeles foarte bine şi în sala de balet – şi după ce a am divorţat – şi, în viaţa reală după ce ea s-a recăsătorit, având un copil, iar eu la rândul meu m-am recăsătorit.

Dans, dans, dans, un spectacol dedicat ei, a fost un spectacol care a început aşa: cineva merge la Operă, se aşează în sală, începe spectacolul, iar în faţa cortinei lăsate jos se află o pereche de poante. Personajul, interpretat de Rodica Murgu, urcă pe scenă, ia poantele în mână, se uită în public şi-şi rememorează toată cariera, toată viaţa, cu toate etapele, în timp ce în spatele ei se ridică cortina şi începe un spectacol în care ea este rolul primcipal. Spectacolul se termină, cade cortina, ea coboară în sală şi se aşează pe locul de pe care se ridicase.

Cu Rodica pe scenă au fost momente de vis.

Francisc Valkay si Rodica Murgu. Foto: Arhivă personală Francisc Valkay

Dar cu soţia dumneavoastră, doamna Ana Valkay, balerină şi ea, aţi dansat în vreun spectacol?

Nu. Soţia mea a fost o excelentă balerină, dar în cadrul corpului de balet al operei din Timişoara, poate cea mai bună. Pentru pasiunea Anei, în 1990, după ce şi-a încheiat cariera, noi am înfiinţat un studio. Astfel, ea a devenit o profesoară de balet recunoscută şi apreciată în toată România ca una dintre cele mai bune. Foarte multe eleve de-ale ei au devenit balerine de nota 10. Una este prim-balerina Operei Naţionale din Cluj, Andreea Jura, care este acum una dintre cele mai bune balerine din România; s-a format în studioul nostru, unde a păşit în urmă cu 26 de ani. Alte câteva sunt angajate ale Operei din Timişoara.

 

În afară de acea întâlnire cu Gelu Barbu aţi mai simţit mâna providenţei în cariera dumneavoastră?

Da, cu maestrul Oleg Danovski, care a fost un fel de mentor al meu, omul care mi-a insuflat mult entuziasm şi mi-a dat forţa interioară.

 

„Regretul este doar că nu mai e timp”

Vă mai visaţi câteodată „zburând” într-un spectacol? Ce faceţi când amintirile dor prea tare?

În meseria aceasta, trebuie să te acomodezi cu ideea, trebuie să fii realist să-ţi dai seama că, de la un moment dat încolo, nu se mai poate. Cea mai grea perioadă a fost când am oprit dansul. De undeva de sus, însă, parcă am auzit: „Încearcă să fii la fel de bun sau şi mai bun ca dansator.” Şi am început coregrafia; am câteva spectacole de referinţă.

 

Există vreun regret?

Regretul este doar că nu mai e timp.

Print Friendly, PDF & Email