Există limite pentru libertatea de exprimare în profesia de jurnalist?

Solidaritate cu jurnalistii de la Charlie Hebdo la Timisoara (2) Foto Constantin DumaÎn contextul atentatului comis la Paris, la sediul redacției publicației săptămânale de satiră Charlie Hebdo, am încercat să aflăm care sunt limitele libertății de exprimare în exercitarea profesiei de gazetar, dacă putem vorbi despre existența unor limite auto-impuse. Le-am solicitat puncte de vedere unui jurnalist, unui formator de jurnalişti şi unui om care monitorizează activitatea presei.

 

 

Brînduşa Armanca: “Ești liber ca jurnalist dacă ești convins de misiunea ta, știi meserie și nu ți-e frică”

Brindusa ArmancaÎn contextul atentatului comis la Paris, la sediul redacției publicației săptămânale de satiră Charlie Hebdo – pe motiv că gazetarii ar fi adus atingere, prin conținutul caricaturilor publicate, imaginii Profetului Mahomed, insultând astfel Islamul –, am încercat să aflăm care sunt limitele libertății de exprimare în exercitarea profesiei de gazetar, dacă putem vorbi despre existența unor limite auto-impuse și, în contextul referirilor recente ale jurnalistului Cristian Tudor Popescu la faptul că gazetarii de la Charlie Hebdo ar fi depășit limita, provocând prin exagerare, dacă este etic să discutăm despre stabilirea unor astfel de limite în libertatea de exprimare.

Le-am solicitat puncte de vedere unui jurnalist, prof. univ. dr. Brîndușa Armanca, unui formator de jurnalişti, prof. univ. dr. Marcel Tolcea, de la Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării din cadrul Universității de Vest din Timișoara, şi unui om care monitorizează activitatea presei, Ioana Avădani, directorul Centrului pentru Jurnalism Independent.

Profesorul universitar și jurnalistul Brîndușa Armanca spune că o discuție despre limitele libertății de exprimare, în contextul dramatic generat de atentatul comis la redacția publicației franceze Charlie Hebdo, riscă să fie puternic conotată emoțional. „Toate controversele din aceste zile, când libertatea presei, libertatea de a critica prin satiră și prin caricatură au primit un glonte în cap, pleacă de la atacul terorist asupra revistei pariziene Charlie Hebdo. La cald, în minte cu imaginea jurnaliștilor executați, cu imaginea pregnantă a polițistului căzut pe caldarâm în așteptarea glonțului final, cu fotografiile unei redacții răvășite și însângerate, răspunsul la întrebarea despre limitele libertății de exprimare riscă să fie emoțional”, precizează Brîndușa Armanca. Aceasta readuce în atenție, pentru o discuție aplicată, conținutul articolului 10 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Articol ale cărui două paragrafe se referă tocmai la drepturile și libertățile persoanei, precum și la normarea, prin lege, a acestora. „Plecăm de la definiții. Art.10 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale are două paragrafe. Primul sună așa: „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere”, relevă Brîndușa Armanca, adăugând că, din 1950 încoace, acest paragraf a constituit scutul spiritului liber în lumea democratică.

Aceasta precizează și că, în România, Convenția a fost adoptată după Revoluție, cu o întârziere de aproape jumătate de secol, regăsindu-se în Constituția României din 1991 în art. 30, unde libertatea de exprimare este declarată inviolabilă. „Dar există și un al doilea paragraf: Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”, adaugă Brîndușa Armanca, atenționând asupra faptului că „dacă n-ar exista formularea relativizantă ”poate fi supusă…”, ne-am lua cu mâinile de cap, fiindcă numeroasele restricții ar anula practic libertatea de exprimare”.

Orice decizie referitoare la încălcarea limitelor libertății de exprimare, impuse de lege, este, însă, de competența justiției, relevă prof. univ. dr. Brîndușa Armanca: „Limitele sunt pretutindeni impuse de lege. Încălcarea limitelor se supune judecății în sistemul instituțional al justiției. I s-a întâmplat și revistei Charlie Hebdo, în 2007, când Marea Moschee și Uniunea Organizațiilor Islamice Franceze au dat în judecată revista pentru rasism.”Rasism ar fi să considerăm că islamicii nu înțeleg de glumă”, declara în fața instanței Philippe Val, redactorul-șef de atunci. Tribunalul a dat dreptate revistei motivând că umorul ei sarcastic se îndrepta nu împotriva religiei musulmane, ci împotriva fanaticilor care uzează de numele lui Mohamed pentru acte de terorism. Președintele Sarkozy a susținut atunci spiritul revistei ca parte a unei vechi tradiții franceze a satirei. În Franța, în democrațiile consolidate, limitele libertății sunt foarte largi, iar opțiunea redacțiilor și a jurnaliștilor pentru o politică editorială proprie este neîngrădită. În limitele legii. Atacul terorist din 7 ianuarie 2015 încalcă valori, legi și mai ales dreptul la viață. În afara jurnaliștilor, caricaturiștilor, polițiștilor, au murit și oameni complet neimplicați, plecați la cumpărături, al căror nume încă nu-l cunoaștem. Dreptul la viață e înscris în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în toate religiile lumii”, explică Brîndușa Armanca.

În ce privește existența unor factori conjuncturali care pot impune constrângeri în exercitarea profesiei de gazetar, Brîndușa Armanca spune că a amendat, de-a lungul timpului, numeroase abateri de la etica demersului jurnalistic pe care le-a sesizat în mass-media. Dar, adaugă aceasta, până la momentul dramatic consumat în redacția publicației de satiră Charlie Hebdo, nu a avut niciodată în vedere frica, percepută ca posibil factor care să se facă responsabil pentru instituirea unor limite auto-impuse: „Am criticat adesea oportunismul din presa românească, acomodarea cu situația a unor jurnaliști, autocenzura, trădarea misiunii prin compromis, transformarea în propagandiști, mercenariatul și alte fenomene care au degradat mass-media în ultimii ani. Dar n-am avut în vedere frica: frica de abuz fizic, frica pentru pierderea vieții, teama de a-ți fi lichidată familia etc. Amenințări au mai fost, dar ele s-au rărit o dată cu abandonarea jurnalismului de investigație”.

Aceasta consideră însă că, în exercitarea profesiei de gazetar, asumarea misiunii exclude frica percepută ca factor ce ar putea justifica instituirea unor limite, context în care opinează că ideea exprimată recent de Cristian Tudor Popescu, potrivit căruia gazetarii de la Charlie Hebdo ar fi exagerat cu opiniile lor, provocând reacția agresorilor, trebuie respinsă. “Ideea lui Cristian Tudor Popescu că revista a exagerat și a provocat, deci e explicabil ce s-a întâmplat, trebuie respinsă. Satira este provocare, este insolență asumată, este umor, este critică deschisă a ipocriziei, a fanatismului, a prostiei. Și apoi, dincolo de discursul rațional, asasinat versus satiră, exterminare versus caricatură, atac armat barbar versus ironie vi se pare o luptă dreaptă? Faptul că revista Charlie Hebdo va continua să apară, arată că echipa redacțională, deși decimată, nu cedează din libertatea sa. Astfel Libertatea câștigă în fața Terorii. Asta se poate dacă există un crez jurnalistic autentic, amplificat acum de uriașa susținere internațională. Ești liber ca jurnalist dacă ești convins de misiunea ta, știi meserie și nu ți-e frică”, conchide jurnalistul și profesorul universitar Brîndușa Armanca.

Marcel Tolcea: „Când vorbim despre libertatea presei, vorbim, în același timp, și de responsabilitatea presei”

Marcel Tolcea2Chestionat asupra existenței unor limite în ceea ce privește libertatea de expresie a gazetarului, prof. univ. dr. Marcel Tolcea apreciază că „libertatea de expresie are limite clare. Altfel, lucrurile ar luat-o razna rău de tot”. Și aceasta întrucât, argumentează el, „libertatea cuiva se poate exprima doar atâta vreme cât nu aduce atingere libertății altcuiva: de la injurii, insulte, calomnii, apologia crimei sau a rasismului și xenofobiei”.

Abordând subiectul libertății de expresie prin raportare la contextul creat de atentatul comis în redacția săptămânalului francez de satiră Charlie Hebdo – atunci când mai mulți jurnaliști au fost uciși pentru „culpa” de a-și fi exprimat, fără constrângeri, punctele de vedere –, Marcel Tolcea a atenționat asupra faptului că încălcarea limitelor libertății de exprimare trebuie sancționate prin recurs la lege, și nu la violență, iar eventualele sancțiuni trebuie instituite de către Justiție, și nu de către persoane private.

„Încălcarea acestor libertăți este pedepsită de lege și nu de persoane private. De fapt, atunci când vorbim despre libertatea presei, vorbim, în același timp, și de responsabilitatea presei”, nuanțează profesorul de jurnalism Marcel Tolcea. Acesta apreciază și că asumarea, de către gazetarii francezi uciși, a gestului publicării unor caricaturi cum au fost și cele referitoare la religia islamică, apare, în context, ca un gest de refuz al unei atitudini lașe, dictate de eventuale constrângeri conjuncturale, și de asumare responsabilă a libertății. Și aceasta întrucât gestul în sine al publicării acestor caricaturi nu atrăgea după sine implicații dramatice, putând cel mult să ultragieze sensibilitatea religioasă a unor persoane, situație care putea fi, însă, lesne tranșată în justiție:  

Așadar, atunci când a fost vorba despre oportunitatea publicării unor caricaturi referitoare la religia islamică, eu cred că soluția adoptată a fost una responsabilă, și nu lașă. Asta fiindcă eventuala publicare a unor asemenea lucruri nu ar fi avut niciun efect asupra unor nemernici ce consideră crima drept o soluție, ci doar ar fi ultragiat, gratuit, sensibilitatea religioasă a unor persoane”, mai spune Marcel Tolcea. Potrivit opiniei acestuia aspectul cel mai dramatic al atentatului comis la Paris constă în faptul că niște oameni au fost uciși pentru vina de a fi îndrăznit să își deseneze propriile opinii. „Atunci când vorbim despre ceea ce s-a întâmplat la Charlie Hebdo, vorbim despre uciderea unor OAMENI ce au desenat opinii! Ceea ce este îngrozitor!”, concluzionează Marcel Tolcea.

Ioana Avădani: „Putem vorbi cu temei despre limitele libertății de expresie doar în cadrul unui dialog la nivel de societate democratică”

Ioana Avadani Foto Europa LiberaDirectorul Centrului pentru Jurnalism Independent, Ioana Avădani, apreciază că o discuție despre limitele libertății de exprimare în profesia de gazetar este primejdios să fie purtată în contextul atacului comis împotriva jurnaliștilor de la publicația franceză de satiră Charlie Hebdo. Și aceasta întrucât, explică ea, o corelare a celor două subiecte ar valida gândirea atacatorilor, potrivit raționamentului cărora lezarea unor sensibilități de ordin religios îndreptățește la săvârșirea unor crime.

Cred că este periculos să discutăm despre limitele libertății de exprimare în contextul atacului împotriva jurnaliștilor de la Charlie Hebdo. Legând aceste două noțiuni, acceptăm și validăm, de fapt, gândirea atacatorilor, care s-au simțit îndrituiți să omoare oameni pentru ca s-au simțit jigniți în credința lor”, opinează directorul CJI. Care își nuanțează ideea, explicând că, în fapt, contextul creat plasează în fața noastră premisele abordării a două chestiuni complet diferite. O primă problemă ar fi, potrivit aprecierii Ioanei Avădani, aceea a expansiunii ideologiilor extremiste, ce reliefează precara capacitate a lumii occidentale de a se raporta la acest fenomen cu instrumentele specifice democrației. O altă problemă este dezbatarea pe marginea existenței unor limite ale exercitării libertăților în societățile democratice. „Avem de a face aici cu două chestiuni care se cer complet disociate: pe de o parte, expansiunea ideologiilor extremiste și aparenta incapacitate a Vestului – o descriere extrem de laxă și convențională – de a le trata cu instrumentele democrației, iar, pe de altă parte, limitele exercitării libertăților într-o societate democratică”, explică directorul CJI, Ioana Avădani. Aceasta opinează că „putem vorbi cu temei despre limitele libertății de expresie doar în cadrul unui dialog la nivel de societate democratică, o societate care respectă drepturile omului și care decide, în interiorul său și cu participarea cetățenilor ei, care sunt aceste limite”.

În plus, Ioana Avădani reliefează faptul că, într-o societate democratică, soluționarea unor situații de depășire a limitelor acceptate ale libertății de expresie ține, în mod cert, de apanajul justiției. „Aduși în fața unui tribunal, caricaturiștii de la Charlie Hebdo ar fi putut prea bine să fie condamnați pentru a fi depășit limitele acceptate ale libertății de expresie, care se întind, așa cum știm, până acolo unde încep să restrângă exercițiul drepturilor altora. Accentuez: să restrângă exercițiul drepturilor, nu să ofenseze sau să lezeze sensibilități. Nu există (și e bine că nu există) legi care să dimensioneze sensibilitățile sau să sancționeze kitsch-ul”, subliniază Avădani.

Potrivit aprecierii acesteia, limitele libertății de exprimare pot fi fluide. Ele depind de o serie de imponderabile ce sunt caracteristice fiecărui model societal în parte, dar, la fel de important, trebuie să răspundă regulilor jocului democratic. „Toleranța unei societăți la critică poate varia de la țară la țară, de la epocă la epocă, limitele libertății de exprimare se negociază, practic, zi de zi, între membrii societății respective. Dacă la acțiunile unora restul societății reacționează ferm și negativ, înseamnă că acolo e limita. Acesta este jocul democratic, acesta este actul de civilizație. Nu se negociază nimic cu pușca și mai ales nu limitele exercitării drepturilor fundamentale. Asta este „credința” noastră, pe care ar trebui să o apărăm cu fermitate”, conchide directorul CJI, Ioana Avădani.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

Jurnalist Timpolis