„Eroul” lui Goma, din „Gherla”, trăieşte la câţiva kilometri de Timişoara

El a fost adjunctul Penitenciarului Gherla, „Iadul comunist”

Reconstituire penitenciar comunistLa câţiva kilometri de Timişoara, la Peciu Nou, trăieşte unul dintre torţionarii fostului regim comunist. Un fost director adjunct al Penitenciarului Gherla. „Ştiam de la alţii că Istrate e în stare să-ţi dea cep burţii cu degetul mic, cu unghia să despice, în sus, şi, fără să se grăbească, să vâre mâna în burtă, să-şi înfăşoare maţele pe degete şi să le tragă afară, centimetru cu centimetru – rămânând calm, politicos, bine crescut”, scria despre Constantin Istrate, Paul Goma, în „Gherla”. La Peciu Nou, localnicii îl numeau „Turnătorul”.

 

„Era în stare să-ţi dea cep burţii cu degetul mic”

Constantin T. Istrate, fost adjunct al comandantului Penitenciarului Gherla, este stabilit în Peciu Nou. Biografia lui, aşa cum este ea evocată pe site-ul Miliţia Spirituală, a slujit drept sursă într-un demers menit să mai pună o cărămidă la temelia adevărului istoric. „O condamnare a acestor oameni, venită acum, e tardivă, însă ea, chiar dacă e cu suspendare, slujeşte, prin puterea exemplului, generaţiilor care vin”, spune preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, Octavian Bjoza.

Colaborator al Securităţii, ajuns adjunct al comandantului Penitenciarului Gherla, apoi deţinut de drept comun, ispăşind, se pare, infracţiuni de natură economică, a fost ulterior recuperat de Securitate şi s-a stabilit, după o şedere la Zalău, puţin după 1980, în Timiş, la Peciu Nou. A fost reactivat în cadrul Securităţii, oferind informaţii, fie despre cei care doreau să părăsească ţara, fie despre cei care doreau să ia legătura cu jurnaliştii postului de radio Europa Liberă.

Înainte de a se stabili, însă, la Peciu Nou şi de a furniza note scrise la Securitate despre Anton Mranovăţ, Ecaterina Gartner, fraţii Grigore şi Ioan Jugănaru, despre Johann Hodwin, Ştefan Dipold sau Toma Durdea, pe Constantin Istrate îl găsim portretizat în cartea lui Paul Goma, intitulată „Gherla”: „…ştiam de la alţii că Istrate e în stare să-ţi dea cep burţii cu degetul mic, cu unghia să despice, în sus şi, fără să se grăbească, să vâre mâna în burtă, să-şi înfăşoare maţele pe degete şi să le tragă afară, centimetru cu centimetru – rămânând calm, politicos, bine crescut”.

„Turnătorul”

Agentul principal Anghel Vodă, de la Postul de Poliţie Peciu Nou, ne-a confirmat că în comună locuieşte o persoană ce poartă numele Constantin Istrate şi ale cărei date personale corespund informaţiilor disponibile despre trecutul fostului adjunct al Penitenciarului Gherla din perioada anilor 1950. Poliţistul mai spune că oamenii din localitate ştiu că acesta a fost, pe vremuri, comandant de închisoare. 

Informaţia este confirmată şi de primarul din Peciu Nou, Ioan Fărcălău, care spune despre acesta că Istrate Constantin s-a stabilit în localitate la începutul anilor ‘80, angajându-se la I.A.S.-ul din localitate. Primarul confirmă faptul că acesta era numit de săteni „Turnătorul”. „A fost mereu un om care s-a ţinut bine, mereu era îmbrăcat elegant, la costum şi cu cravată. Şi acum se ţine bine. Venea destul de des în Peciu şi înainte de anul în care s-a stabilit la noi, dar de rămas, a rămas în localitate după 1980, atunci când i-a fost repartizată de la stat, cum se făcea atunci, o casă care fusese a unor nemţi care plecaseră din ţară”, îşi aminteşte Ioan Fărcălău.

„După a patra, a cincea lovitură de ciocan, nu mai simţi nimic”

Octavian BjozaÎntrebat dacă a căutat să îl regăsească pe Constantin Istrate peste ani, preşedintele A.F.D.P.R., Octavian Bjoza, povesteşte că a încercat să dea de urma lui şi că, la jumătatea anilor 70, când a mers la Gherla, a aflat de la fosta soţie a lui Constantin Istrate, care cânta în corul bisericii armeneşti din centrul oraşului, că Istrate a părăsit Gherla şi s-ar fi stabilit la Zalău, unde lucra pe un şantier. De acolo, însă, o vreme, i-a fost pierdută urma. Până când s-a stabilit, în 1982, în Timiş, la Peciu Nou.

Octavian Bjoza – condamnat, împreună cu un grup de alte 14 persoane, sub acuzaţia că sunt parte dintr-o organizaţie paramilitară, care ar activa în cadrul Gărzii Tineretului Român, de la Braşov – îşi aminteşte că de la nimeni nu a îndurat în temniţă bătăi atât de cumplite ca de la Constantin Istrate. Acuzaţi atunci că ar fi încercat să răstoarne pe cale violentă regimul democratic-popular din România, cei 15 tineri au fost condamnaţi în total la 232 de ani de închisoare. Octavian Bjoza a ispăşit patru ani de temniţă şi a ieşit din lagărul de la Gherla pe când avea aproape 24 de ani. „Era un tânăr subţirel, cu tenul măsliniu.(…) Erau oameni săraci cei care erau angajaţi pe atunci în penitenciare, recrutaţi din pleava societăţii. Nu am niciun dubiu dacă afirm că erau şcoliţi centralizat. Pentru că nu doar că aveau aceleaşi metode de lucru, dar ne şi înjurau la fel, ne băteau la fel, ne flămânzeau la fel”, povesteşte Octavian Bjoza.

Octavian Bjoza îşi aminteşte că acest Constantin Istrate i-a aplicat cea mai teribilă bătaie pe care a îndurat-o în închisoare: „Se petrecea exact acum 55 de ani, în februarie. (…)Te loveau cu ciocanul din lemn la tălpi, de obicei se dădeau cinci până la zece lovituri. Mie mi-a dat atunci de două ori câte 25 de lovituri. Atunci când era aplicată pedeapsa fizică, trebuia să te aşezi pe burtă, pe una dintre băncile din lemn. Mi-am luat boneta între dinţi, pentru că «bandiţii» nu răcnesc şi nu ţipă”. Picioarele trebuiau îndoite de la genunchi, cu tălpile în sus, apropiate. Şi atunci şi-a suflecat mânecile şi m-a lovit cu ciocanul. După a patra, a cincea lovitură, nu mai simţi nimic. L-am auzit doar cum a zis unuia dintre gardieni să-i ţină vestonul: «ţine-l, Stane, să-i mai dau o porţie banditului!» La sfârşit, am avut picioarele negre. Aşa m-au găsit colegii de celulă. Şi singurul medicament la care puteam avea acces erau compresele cu apă rece. Am mers mai bine de o lună târându-mă în mâini şi sprijinindu-mă în genunchi”. Prin această metodă de tortură, mai spune Octavian  Bjoza, nu a trecut doar el, au fost cu sutele: „Nu am fost eu unul dintre cei mai vajnici luptători anticomunişti, eu am fost doar unul care a avut norocul să iasă cât de cât sănătos din temniţă. Pentru că alţii au ieşit complet distruşi, cu sănătatea ţăndări, pentru că am fost atunci, în anii aceia, şi la stuf, şi am lucrat în apă şi am mâncat, la subcolonia Bac, şerpi cruzi, de foame.

Octavian Bjoza a fost închis la Gherla în acelaşi timp cu Paul Goma, care era întemniţat într-o altă celulă. „Ne cunoşteam, însă, în mod paradoxal, fără să ne fi întâlnit vreodată. Ştiam despre el şi ştiam că e acolo”. În aceeaşi perioadă în temniţa de la Gherla se mai aflau o parte dintre marii intelectuali şi oameni de cultură ai momentului, printre ei numărându-se şi Sergiu Al. George, Păstorel Teodoreanu şi Alexandru Ivasiuc.

Suferinţele greu de imaginat nu i-au lăsat, însă, resentimente, ci, „doar o îndârjire în sens pozitiv”, care l-a motivat în ultimii ani să fie extrem de activ şi să lupte pentru a răspândi în rândul cât mai multor tineri informaţiile legate despre realităţile regimului comunist: „Ştiţi ce e paradoxal şi dureros, în acelaşi timp? Faptul că i-am iertat, i-am iertat pentru că aşa am fost educaţi să facem”.

I.I.C.C.M.E.R. nu se pronunţă

Am întrebat oficialii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc dacă au în lucru un dosar referitor la fostul adjunct al Penitenciarului Gherla, Constantin T. Istrate. Adriana Niculescu, responsabil cu probleme de comunicare, spune că practicile de lucru ale I.I.C.C.M.E.R. prevăd ca niciun fel de informaţii despre dosarele aflate în lucru să nu fie furnizate. Drept urmare, nu confirmă şi nici nu infirmă existenţa unei cercetări în curs.

Un altfel de „dragul meu turnător”. Esenţa, însă, e aceeaşi.

Penitenciar GherlaOctavian Bjoza povesteşte că, după experienţa dură a penitenciarului, a trăit şi o altă experienţă, la fel de dramatică, despre care mărturiseşte că i-a venit greu să o recunoască, chiar şi faţă de sine însuşi. A fost trădat de cel mai bun prieten, medicul bănăţean Ludovic Leffel Szanto. „Locuia în Timişoara, pe strada Chopin. A fost medic militar şi provenea dintr-o familie foarte săracă. Tatăl lui încărca şlepuri pe Bega, iar mama era femeie de serviciu. El era însă o minte excepţională, avea o memorie şi o inteligenţă de excepţie. A făcut Institutul de Medicină Militară. Ne-am împrietenit în detenţie. Eu m-am eliberat înaintea lui. Şi i-am promis atunci că voi face tot posibilul pentru a-i transmite, în detenţie, veşti în totală clandestinitate despre cei pe care îi avea acasă: despre soţie, despre copil, despre mamă. Dar şi despre situaţia politică internă şi internaţională. Şi am reuşit să mă ţin de cuvânt: i-am trimis veşti pe un volum scris de mână, care avea patru pagini, format A4”, povesteşte Octavian Bjoza despre cum a început istoria prieteniei sale cu cel care avea să devină mai târziu turnătorul său la Securitate.

În 1983 începuse deja foamea. Octavian Bjoza îşi amintea că, atunci când era trimis în delegaţie la Timişoara, colegii de muncă îi scriau pe foaie cât salam să le aducă de la Comtim: „Era un loc în spatele gării, unde se vindea marfa de la combinat. Şi, cu toate comenzile colegilor, ajungeam să car în valiză şi 20 de bare de salam. Şi atunci, ca să nu mă oprească Miliţia pe peron, fluturam valiza de zeci de kilograme pe peronul gării din Timişoara, de zici că era goală. Şi atunci, în 1983, la finalul unei delegaţii, de la Timişoara am plecat la Reşiţa, unde se stabilise între timp prietenul meu, ca medic de circumscripţie la Uzinele Mecanice Reşiţa. Ajuns la ei acasă, am dat uşa de perete şi am zis cu năduf: «Mama lor de comunişti, m-am săturat până peste cap de ei, m-am săturat de ghearele de pasăre, de picioarele de porc, de toate m-am săturat!»”. Peste ani, când a intrat în posesia propriului dosar de la securitate, a avut surpriza să regăsească episodul de atunci, redat într-o notă adresată Securităţii de chiar prietenul său cel mai bun: „Scria acolo că eu eram sătul de regim şi că aş fi vrut să fug din ţară”.

Octavian Bjoza spune că nu s-au mai văzut de atunci, dar că i-a trimis prin Poştă o copie după nota informativă de la Securitate şi o scrisoare de două pagini şi jumătate. „O singură dată am mai vorbit la telefon, mi-a răspuns la telefon chiar el şi mi-a zis: «Poate odată vom avea o explicaţie». Nu am mai avut-o niciodată, pentru că a murit”…

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

Jurnalist Timpolis