Dragobetele, o incursiune în istoria unei sărbători reinventate

Dragobete revistadealba.roDeşi e socotită în prezent o sărbătoare a iubirii, un fel de echivalent autohton al sărbătorii de import Valentine's Day, Dragobetele era un reper care marca ritmurile calendaristice și pe cele ale naturii, și nu o sărbătoare a iubirii.

 

Dragobetele, o marcă temporală a finalului de iarnă

Dragobetele este o sărbătoare ale cărei origini descind, cel mai probabil, nu cu mult departe de sfârșitul secolului al XIX-lea, spune etnologul Otilia Hedeșan, profesor universitar la Facultatea de Litere, Filosofie și Istorie a Universității de Vest din Timișoara. Dragobetele apare menționat şi în lucrarea Sărbătorile la români, aparținând etnologului Simeon Florea Marian, acolo unde apare ca fiind sărbătorit în date ușor fluctuante: fie în ultima zi din februarie, fie în prima zi din martie, fie, așa cum îl știm în prezent, în ziua de 24 februarie.

Dragobetele este, în fapt, o marcă temporală a finalului de iarnă și a începutului de primăvară”, declară profesorul universitar Otilia Hedeșan, relevând că, în prezent, această sărbătoare este asociată zilei de 24 februarie, zi impusă, de dată ceva mai recentă, undeva în jurul anului 1900. Otilia Hedeșan mai spune, citând din volumul semnat de folcloristul Simeon Florea Marian, că „în prima zi a lunii lui mărţişor este datină în cele mai multe părţi locuite de români ca fetele cele mari să strângă apă de neauă şi cu apă de aceasta să se spele apoi peste tot anul, anume ca să se facă frumoase şi drăgăstoase”.

De altfel, potrivit unor mărturii culese de scriitorul Iosif Vulcan, în popor exista, se pare, și încredințarea că zăpada de mărţişor este născută din surâsul zânelor şi că ea aduce pe pământ frumuseţea acestora. Iar folcloristul Simeon Florea Marian consemna și obiceiul potrivit căruia fetele strângeau în această zi, din pădure, flori de fragi și cu apa de pe acestea își spălau chipul, tot pentru a fi plăcute la vedere.

Așa cum apare în reprezentările folclorice, Dragobetele era un reper care marca ritmurile calendaristice și pe cele ale naturii, și nu o sărbătoare a iubirii, explică Otilia Hedeșan. Aceasta face trimitere, în context, și la consemnarea din volumul Sărbătorile la români, potrivit căreia „după credinţa poporului, 24 februarie, adecă Dragobetele, este ziua în care se împărechează toate păsările şi animalele”. „Semnificația lui nu este, așadar, cea de sărbătoare a iubirii, ci conotațiile sale sunt legate, mai degrabă, de fertilitate”, adaugă prof. univ. Otilia Hedeșan, adăugând că, potrivit surselor citate, sărbătoarea în sine era răspândită doar în partea vestică a Olteniei. Mai precis, în mai multe comune din Muntenia, şi mai cu seamă în cele din judeţul Gorj şi Olt.

 

O sărbătoare cu rădăcini slave

Otilia Hedesan„Dragobetele nu este o sărbătoare-reper, nici una generală în spațiul românesc”, mai explică Otilia Hedeșan, precizând faptul că Dragobetele – cunoscut și sub denumirea de Dragobete cap de primăvară sau Dragobete cap de vară – nu era legat în niciun chip de biserică, acesta nefiind o sărbătoare creștină, ci o zi ale cărei rădăcini descind, potrivit aprecierii folcloriștilor, undeva nu mai departe de începutul anilor 1900.

„Numele de Dragobete are rădăcină slavă. El pleacă de la drag, căruia îi este adăugată această marcă specifică, terminația «-ete», o formă tipică pentru regiunea Olteniei, zonă în care această terminație substantivală apare în exclusivitate”, explică Otilia Hedeșan originea numelui sărbătorii.

Potrivit aprecierii acesteia, Dragobetele este o sărbătoare nouă, alternativă, a cărei readucere în actualitate se datorează și unui episod de dată relativ recentă, care a adăugat istoriei sale o nouă filă. Acest episod, mai spune Otilia Hedeșan, are la origine succesul comercial uriaș pe care, în 1998, postul de televiziune ProTV l-ar fi obținut prin difuzarea unui show de Valentine's Day. Acestui moment, televiziunea publică TVR i-a răspuns, în replică, prin identificarea, în doar zece zile, a unei sărbători românești a iubirii – Dragobetele – căruia i-au fost revalorificate, de atunci încoace, o parte dintre semnificații, adăugându-i-se, în plus, și altele noi. Și aceasta întrucât, subliniază Otilia Hedeșan, „Dragobetele nu era ceea ce s-ar putea chema o sărbătoare a iubirii și nici o zi a îndrăgostiților, ci un moment a cărui simbolistică se lega mai degrabă de natură și de ideea de fertilitate”.

Aceasta mai spune că Dragobetele este o sărbătoare reinventată, explicând, în context, și care este motivul pentru care românii nu prea știu ce ar trebui să facă cu acest prilej, așa cum se întâmplă, spre exemplu, în cazul altor sărbători, a căror simbolistică este limpede și deja consacrată, așa cum este cazul Sânzienelor sau a Crăciunului.

Otilia Hedeșan apreciază că sunt hazardate considerațiile celor care nu pregetă să invoce originile dacice ale sărbătorii Dragobetelui.

Și, explică, putem vorbi despre existența a două calendare, care se suprapun și „alunecă” unul peste celălalt – un calendar cu date fixe și un altul, cu date fluctuante, variabile, al cărui element de reper este ziua în care se convine, în baza unui algoritm complex – decis de Conciliul de la Niceea, din anul 325, potrivit căruia Paștele se sărbătorește în prima duminică de după prima lună plină de după echinocțiul de primăvară, asupra sărbătoririi, de către creștini, a Paștelui. De aceea, există situații în care, practic, peste ziua de Dragobete se suprapun momente cu semnificații aparte în calendarul creștin.

Sărbătoarea Paștelui, mai explică etnologul, împarte, în chip simbolic, axa timpului, ea fiind anticipată de o perioadă de 50 de zile de post și anticipând, la rândul său, cu 50 de zile, sărbătoarea Rusaliilor. În egală măsură, însă, pe axa timpului ce premerge Paștele, prin suprapunerea lor cu momentele de sărbătoare determinate de calendarul fluctuant care măsoară curgerea zilelor către sărbătoarea Paștelui, unele zile dobândesc valențe aparte și semnificații supraadăugate. Este și cazul suprapunerii, în acest an, a zilei de 24 februarie – Dragobetele – cu momentele de debut ale Postului Paștelui (23 februarie – 11 aprilie), în perioada primei sale săptămâni, desemnată în popor drept Săptămâna Caii lui Sân' Toader. Care, la rândul său, este precedată de Săptămâna Albă (adică, săptămâna de dinaintea intrării în Postul Paștelui), ce pregătește perioada de privațiuni a Postului Mare, inclusiv prin marcarea, de obicei printr-o petrecere, a zilei de Lăsatul secului (duminica de dinaintea începerii Postului Mare). În Banat, însă, mai precizează Otilia Hedeșan, și mai cu seamă în Banatul sudic, ziua de Lăsatul secului poate fi continuată, în chip simbolic, și în zilele de luni și de marți, adică în primele zile de după începerea postului, prin carnavalurile de început al Postului Paștelui: „Banatul se diferențiază, în această privință, de restul regiunilor din România, prin aceea că multe dintre momentele de sărbătoare au o semnificație și o importanță sporită, ele fiind extrem de nuanțate”.

În ceea ce privește, însă, practicile care vorbesc de punerea sub perna fetelor de măritat a unor flori proaspăt culese, despre care se crede că le-ar facilita acestora, în noaptea de Dragobete, aflarea, în vis, a sortitului, acestea, mai spune profesorul universitar Otilia Hedeșan, nu sunt menționate ca atare în bibliografia clasică, ele fiind mai degrabă rodul unor istorii urzite anume ca să dea sens sărbătorii reinventate a Dragobetelui.

Print Friendly, PDF & Email