Mărturiseşte că are reţineri să rostească în faţa pacienţilor săi cuvinte precum cancer, leucemie sau moarte. Şi-a pus, însă, viaţa întreagă în slujba unui crez: acela de a lupta pentru a-i ajuta pe cât mai mulţi copii bolnavi de cancer să învingă boala. Profesorul universitar Margit Şerban crede că viaţa însăşi este o luptă, până la sfârşit. Şi spune că, într-o profesie care te expune zilnic suferinţei, cele care primează sunt raţiunea, competenţa şi credinţa. Dar şi nădejdea şi capacitatea de a investi suflet. Căci, dincolo de tot şi de toate, mai spune Margit Şerban, important este ca pacientul să simtă că eşti alături de el, pe aceeaşi poziţie şi pe aceeaşi baricadă.

“Satisfacţia de a-i fi redat unui om viaţa, una dintre situaţiile care îţi dau puterea de a merge mai departe”

În preajma lui 15 februarie – Ziua Internaţională a Copilului Bolnav de Cancer – am stat de vorbă despre boală, despre luptă, despre speranţă, despre încredere şi despre credinţă cu dr. Margit Şerban, coordonatorul Centrului de Transplant Medular de la Spitalul Clinic “Louis Ţurcanu”, din Timişoara, specialist în oncopediatrie, pe care însuşi profesorul Louis Ţurcanu a îndrumat-o spre această specializare.

Am întrebat-o care anume sunt resorturile lăuntrice care îl susţin pe un medic în alegerea şi exercitarea unei specialităţi atât de dificile cum este oncopediatria. Aceasta ne-a mărturisit că este dificil de spus ce anume te face să începi: „Poate fi un vis, poate fi o şansă sau o întâlnire”.

Dar, afirmă ea, de susţinut, te poate susţine convingerea că activezi într-un domeniu care presupune să desfăşori o luptă constantă, cu mijloace profesionale de bună calitate. Şi admite că oncologia pediatrică este un domeniu cumplit de greu, care expune, prin confruntarea zilnică a profesioniştilor cu o patologie severă şi, uneori, cu situaţii-limită, constând în pierderea luptei cu moartea, la o încărcătură psihologică prelungită. Care poate fi adesea cauza instalării sindromului de burn-out. Motiv pentru care, relevă dr. Margit Şerban, în ţările occidentale, profesioniştilor care activează în astfel de domenii le este îngăduită inclusiv libertatea de a beneficia de ceea ce se cheamă ani sabatici.

În ceea ce priveşte „ingredientele” care contează cel mai mult în exercitarea unei astfel de profesii, care te plasează în fiecare zi pe muchia de cuţit a înfruntării dintre viaţă şi moarte, profesorul Margit Şerban apreciază că raţiunea, competenţa şi implicarea emoţională îl susţin pe medic. Şi că acestea se susţin, în acelaşi timp, şi reciproc: “Importante, în primul rând, sunt raţiunea şi competenţa. Contează tare mult, însă, şi ambalajul comportamental şi verbal. Contează ca pacientul să simtă că eşti alături de el, pe aceeaşi poziţie.”

Iar uneori, mai spune aceasta, perseverenţa îi este răsplătită medicului. “Ai satisfacţia de a-l reîntâlni pe stradă pe un fost pacient. Sau te sună, ca să îţi mulţumească, şi îţi reaminteşte că l-ai tratat acum 15 ani. Şi acestea sunt momentele care îţi dau putere să mergi mai departe. Pentru că ai satisfacţia de a-i fi redat unui om viaţa…”, mărturiseşte, cu vocea copleşită de emoţie, profesorul Margit Şerban.

“Lupta pentru viaţă, forma supremă de mobilizare în faţa bolii”

În ceea ce priveşte munca pe care o desfăşoară zilnic, în spital, medicul Margit Şerban spune că reperul esenţial al activităţii sale este lupta. “Lupta pentru viaţă vine din instinct şi aceasta este forma supremă de mobilizare în faţa bolii”.

Aceasta evocă în cuvinte simple şi percutante esenţa unei vieţi dedicate copiilor nevoiţi să înfrunte povara unor diagnostice dure, considerate până nu demult a fi incurabile. Dar medicul Margit Şerban spune că nu le vorbeşte niciodată copiilor pe care îi tratează despre cancer. Şi nici despre leucemie. Le vorbeşte despre limfom, despre neuroblastom ori despre alte diagnostice grave, rostite, însă, în termeni medicali mai puţin frecvenţi şi mai puţin uzitaţi. Şi spune că procedează astfel – uneori, spre surprinderea multora dintre colegii săi din străinătate, care activează în acelaşi domeniu şi care nu au nicio reţinere în a le comunica pacienţilor în mod tranşant diagnosticul – şi pentru că, în urmă cu mulţi ani, atunci când a început să profeseze în domeniul oncopediatriei, prognosticul pentru astfel de afecţiuni era mult mai rezervat decât în prezent. Şi atunci, pentru a nu-i demobiliza cumva pe copii sau pe părinţii acestora şi pentru a nu adăuga un plus de greutate poverii pe care sunt nevoiţi să o poarte pe umeri, s-a deprins să le vorbească despre importanţa luptei şi despre rostul mobilizării tuturor resurselor fizice şi mentale în slujba dificilei înfruntări cu boala. “Probabil şi pentru că aşa am pornit la drum, într-un context în care şansele erau foarte sumbre, am acest crez… Nu neapărat sinceritatea te mobilizează. Uneori, aflarea unui astfel de diagnostic te poate demobiliza. Sunt oameni care, atunci când aud cuvântul cancer, se demobilizează. Pentru că oamenii se gândesc că nu are rost să lupţi, dacă oricum strădania îţi este zadarnică”, mai spune profesorul Margit Şerban, adăugând că, în prezent, prognosticul de supravieţuire s-a îmbunătăţit considerabil, ajungându-se la peste 80% şanse de vindecare.

“Lupta pentru viaţă primează, iar lupta aceasta vine din instinct”, mai spune profesorul Margit Şerban, subliniind că, după o viaţă de activitate dedicată luptei cot la cot cu pacienţii împotriva unei boli perfide cum este cancerul, nu este de acord cu eutanasierea.

“Dorinţa de a nu şti este născută dintr-un instinct de autoapărare care te îndeamnă să lupţi”

Care îi întrebările care îi sunt adresate cel mai frecvent de către copii ori de către părinţii acestora şi care e modul în care pacienţii-copii se raportează la povara unui astfel de diagnostic? “Sunt înţelepţi şi, în general, nu adresează alte întrebări. Dar dacă totuşi te întreabă, nu ai ce face şi atunci trebuie să răspunzi…”, spune profesorul Margit Şerban, evocând amintirea unui dialog purtat cu un tânăr pacient diagnosticat cu leucemie şi care i-a solicitat, după aflarea diagnosticului, să estimeze care va fi răgazul aproximativ pe care i-l va mai îngădui boala. “M-a întrebat dacă va fi mai mult de un an. Şi nu am putut să îi răspund, pentru că ştiam că nu va fi aşa. Şi m-a întrebat atunci dacă vor mai fi şase luni. Iar eu ştiam că situaţia e şi mai rea de atât. În astfel de momente, nu ai ce să faci…”, mărturiseşte profesorul Margit Şerban.

Aceasta mai spune că, în general, nu se întâmplă aşa. Pacienţii nu îţi adresează astfel de întrebări, pentru că majoritatea sunt suficient de înţelepţi. Intervine o formă de autoapărare, o dorinţă de a nu şti, născută din instinctul care te îndeamnă să lupţi, până la capăt, orice ar fi. „În majoritatea covârşitoare a cazurilor, instinctul acesta ne face să dorim să trăim, indiferent de cât de grea este lupta”, explică profesorul Margit Şerban. Care mărturiseşte şi că, în toată această luptă, credinţa în Dumnezeu, ca ajutor de nădejde şi călăuză la drum i-au fost şi îi sunt repere cotidiene.

 “E nevoie de o minune, de o schimbare de atitudine care să ducă la rămânerea în ţară a personalului medical specializat”

Dr. Margit Şerban apreciază că încă suntem deficitari în ceea ce priveşte şansele de însănătoşire ale copiilor bolnavi de cancer din România, în comparaţie cu şansele de vindecare ale copiilor bolnavi din ţările occidentale. Şi, adaugă aceasta, este important să conştientizăm acest aspect, pentru a-l putea îmbunătăţi. Întrucât acest pas important, care ar îngădui mai multor copii să spere la însănătoşirea deplină, depinde de mai mulţi factori. Printre care enumeră şansa stabilirii precoce a diagnosticului şi posibilitatea pacientului de a accede, la momentul potrivit, la tratamentul cel mai adecvat, în doza potrivită.

“Putem să ne aşteptăm la o situaţie şi mai grea, dacă nu apare cumva o minune, o schimbare de atitudine”, mai spune medicul Margit Şerban. Aceasta adaugă cu regret că, recent, din pricina salariilor demotivante, a pierdut zece specialişti, medici care au plecat să profeseze în străinătate. Şi aceasta în condiţiile în care, într-un astfel de domeniu, resursa umană ultraspecializată reprezintă un imperativ.

15 februarie, Ziua internaţională a copilului bolnav de cancer

Ziua internaţională a copilului bolnav de cancer este marcată în fiecare an, în 15 februarie, începând cu anul 2003. Atunci, Confederaţia Internaţională a Organizaţiilor Părinţilor cu Copii Bolnavi de Cancer, care reuneşte părinţi şi membri de familie ai unor copii bolnavi de cancer din aproape 80 de ţări ale lumii, a declarat oficial data de 15 februarie ca Zi internaţională a copilului bolnav de cancer. Scopul este acela de a informa şi sensibiliza asupra situaţiei copiilor bolnavi de cancer, dar şi de a organiza evenimente de strângere de fonduri care să permită finanţarea activităţilor unor asociaţii sau fundaţii care se implică în acţiuni menite să vină în sprijinul copiilor bolnavi de cancer şi a familiilor acestora. 

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, între 0.5% and 4.6% din totalul îmbolnăvirilor de cancer îl reprezintă îmbolnăvirile la copii cu vârsta sub 15 ani. Dintre acestea, aproximativ o treime sunt reprezentate de leucemii.

În ceea ce priveşte factorii de risc incriminaţi în apariţia cancerului la copil, sursa citată precizează că, până în acest moment, au fost identificaţi relativ puţini factori care ar putea fi făcuţi responsabili de apariţia cancerului la copil. Printre aceştia, sunt menţionate expunerea la radiaţii ionizante şi administrarea la mamă a hormonului dietilstilbestrol – tratament hormonal despre care se menţionează, însă, că nu mai este utilizat în prezent. Pentru alte forme de cancer diagnosticate la copil responsabili ar putea fi factorii genetici, în vreme ce alţi factori determinanţi ce pot cauza boala par să fie, relevă alte studii, cauzele virale (virusul Epstein-Barr, cel al hepatitei virale de tip B, herpes-virusul sau virusul HIV, toate incriminate în potenţarea şanselor de apariţie a unor forme de cancer la vârste fragede).

Despre posibilităţile de identificare timpurie a bolii, sursa citată precizează că majoritatea cazurilor de cancer la copil debutează cu manifestări insidioase şi cu semne şi simptome nespecifice, care pot face dificilă diagnosticarea timpurie a bolii. Dacă boala este, însă, diagnosticată în stadii incipiente, şansele de vindecare sunt ridicate, studiile relevând faptul că un procent de peste 80% dintre copii depăşesc cu bine experienţa traumatizantă a bolii.