De ce trebuie condamnat, sub orice formă, comunismul

Într-o ţară care nu a trecut printr-un proces real de decomunizare, într-o ţară traumatizată timp de jumătate de secol de „binele” la care a recurs comunismul „eliberator”, într-o ţară care mai are încă sechele ale acelei perioade, temerea că un astfel de regim ar putea ajunge din nou la putere este justificată.

 

Proiectul de lege privind interzicerea constituirii organizațiilor cu caracter comunist, promovarea în public a doctrinei comuniste, negarea crimelor comunismului ori a efectelor acestuia, dar și răspândirea simbolurilor comuniste, cu excepția activităților desfășurate în interesul artei, științei, cercetării sau dezbaterii unei chestiuni de interes public, iniţiat de deputații USR Cristian Ghinea și Vlad-Emanuel Duruș, la care și-a adus contribuția şi Cristian Vasile, istoric care a participat la redactarea Raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, a stârnit un neaşteptat val de critici pe reţelele de socializare, critici care au mers de la ironii de autobază la înfierări proletare. După anunţul depunerii proiectului care, spun iniţiatorii, „vine să repare o injustiție, aplicând în oglindă propagandei și activităților comuniste același regim legal existent pentru propaganda și activitatea fascistă și legionară”, a urmat o scenă oarecum asemănătoare cu cea de după declararea oficială a comunismului drept regim ilegitim şi criminal, în decembrie 2006. Memoria internetului păstrează secvenţe uluitoare din acea şedinţă a Parlamentului României, când Traian Băsescum preşedinetele de atunci, a citit Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, condusă de Vladimir Tismăneanu.

E adevărat, în România e târziu pentru lustraţie – pe care tot comuniştii infiltraţi în mai toate structurile de decizie ale statului, erijaţi în (falşi) susţinători ai democraţiei, au blocat-o; la fel cum au blocat, ani şi ani, deconspirarea Securităţii. E tardiv pentru răspundere penală în faţa crimelor comise în regimul comunist şi nu pentru că pentru astfel de fapte răspunderea ar fi vreodată târzie, ci pentru că majoritatea călăilor şi a uneltelor lor din sistemul represiv au dispărut din această lume. Din acelaşi motiv, este, în general, târziu pentru orice fel de măsuri punitive îndreptate împotriva celor care au format şi susţinut acest sistemul represiv, timp de 50 de ani, în România.

Dar nu e târziu pentru a preveni revenirea, cândva, a unui regim care, în numele aceleiaşi ideologii, s-ar preta la crime împotriva umanităţii, aşa cum a făcut-o – şi, în alte părţi ale lumii, o face în continuare – comunismul. Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România menţionează, că pe plan global, peste o sută de milioane de oameni au fost victime ale acestui sistem opresiv, faţă de cele 25 de milioane atribuite nazismului: „Numai în China, circa 70 de milioane au murit în timp de pace ca urmare a planurilor şi strategiilor catastrofic-genocidare ale lui Mao şi camarazilor săi de idei. În URSS, cel puţin 20 de milioane au pierit în sinistrul experiment bolşevic. «Cartea Neagră a comunismului» oferă probe zguduitoare privind dezastrul civilizaţional al dictaturilor comuniste: s-a pierdut însăşi noţiunea de umanitate prin ceea ce istoricul francez Alain Besançon a numit falsificarea Binelui”. Numărul mult mai mare al victimelor comunismul în comparaţie cu cel al victimelor nazismului e dat nu numai de întinderea temporală de care care s-a bucurat – în momentul de faţă, sunt încă ţări în lume în care e instaurat un astfel de regim, în numele căruia sunt omorâţi, torturaţi, persecutaţi oameni –, ci şi de faptul că, dacă nazismul s-a manifestat doar prin călăi germani, într-o perioadă relativ scurtă, comunismul a reuşit să aibă călăi de mai multe naţionalităţi. Dacă nazismul a avut un proces, comunismul, nu. Autorul trilogiei O istorie mondială a comunismului, Thierry Wolton, are o explicaţie pentru cauzele dezinteresului Occidentului faţă de un proces al criminalilor comunismului, după modelul celui de la Nürnberg: „Procesul de la Nürnberg a fost posibil deoarece Germania nazistă a fost învinsă pe plan militar. Prin urmare, învingătorii au fost judecători. Comunismul s-a prăbuşit singur, nu există învingători. Deci, este dificil să se ia în considerare un proces. Mai mult, dacă recunoaştem că, de fapt, complicităţile cu privire la comunism au fost globale, unde să găsim judecători imparţiali? Pe de altă parte, ar fi putut fi lustraţii în diferitele ţări eliberate de jugul comunist, dar nimeni nu şi-a dorit acest lucru: foştii călăi în niciun caz, dar nici cei care au închis ochii la ceea ce s-a întâmplat, inclusiv, prin urmare, occidentalii. Un proces al comunismului ar însemna să se pună o lume întreaga în banca acuzaţilor. Imposibil.”

Nu e de ignorat ipoteza revenirii unui astfel de regim, în contextul recrudescenţei ideilor extremiste în lume şi dat fiind faptul că, în toate ţările unde a ajuns la putere, comunismul a fost impus prin forţă, de o minoritate. Nu e de ignorat nici invocând ca argument faptul că numărul susţinătorilor este irelevant. În primul rând, pentru că, în România, când comunismul a preluat cu forţa puterea, era insignifiant ca număr de membri. Tot în Raportul de Condamnare a Crimelor Comunismului se menţionează , în capitolul referitor la genocidul comunist din România,  că, „în 1948, atunci când Stalin a decis să mute sediul central al Cominformului (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti) de la Belgrad la Bucureşti, lumea ştia foarte puţine despre partidul lui Gheorghiu-Dej şi al Anei Pauker. Fondat în 1921, Partidul Comunist Român a ieşit din ilegalitate în 1944, având un număr minuscul de adepţi, şi totuşi a reuşit ca după 1945, prin fraudă şi manipulare, în spatele scutului protector al Armatei Roşii, sa devină din ce în ce mai influent, eliminându-şi rivalii politici încet, dar sigur.” Apoi, la nivel de mase pot apărea surprize: a stârnit dezbateri intense, în 2010, un sondaj de opinie al CSOP, făcut la comanda Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, care arăta că 59% dintre români vedeau în comunism o idee bună, dar prost aplicată, iar 83% nu considerau că au suferit în vreun fel de pe urma regimului…

Într-o ţară care nu a trecut printr-un proces real de decomunizare, într-o ţară traumatizată timp de jumătate de secol de „binele” la care a recurs comunismul „eliberator”, o ţară care mai are încă sechele ale acelei perioade, temerea că un astfel de regim ar putea ajunge din nou la putere este justificată.

 

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS