Oamenii străzii, povestea complicată a unor persoane cu identităţi dificil de probat

De aproape zece ani, o tânără îşi caută mama şi o parte din familie

TristeteO lume a suferinţelor de tot felul, despre care ştim extrem de puţin şi a cărei realitate poate fi cu dificultate reflectată scriptic. Şi o serie de carenţe legislative despre care până şi reprezentanţii Poliţiei Locale spun că face greu de controlat fenomenul „oamenii străzii”. Fie alungaţi de acasă, fie făpturi ale nimănui, măcinaţi de vicii sau suferind de boli psihice, dependenţi de alcool sau de droguri, fără surse de venit şi, adesea, fără documente care să le ateste identitatea, despre oamenii străzii ştim, de cele mai multe ori, foarte puţin. Pentru că, prinşi în vâltoarea propriilor griji, nu ne facem timp să cunoaştem adevărurile dureroase ale realităţilor altora. Prinsă, însă, tot într-o astfel de vâltoare, o tânără de douăzeci de ani caută sprijin, de aproape zece ani, în a-şi găsi mama şi o parte din familie. Despre care a aflat doar că s-ar afla undeva prin Timişoara…

 

 

O căutare fără prea multe perspective…

„Eu nu am vorbit niciodată cu mama”, mărturiseşte Vanesa I., fiica Venerei I. Are aproape 22 de ani. A crescut la un leagăn de copii, abandonată fiind la maternitate, la doar câteva zile după ce a venit pe lume. „Tata nu m-a recunoscut”, povesteşte tânăra. Ştie puţine lucruri despre părinţii săi şi despre restul familiei. Lucruri pe care le-a aflat, în parte, de la străini.

Pe mine m-a lăsat în spital. De acolo am fost trimisă la un leagăn, până la cinci ani. Mai aveam rude, dar nici pe ele nu le-am cunoscut. Bunica a murit în 1991, din câte am aflat eu. Iar mătuşa, sora mamei, de aici, din Timişoara, a aflat că exist. Dar nu m-au căutat niciodată”, povesteşte, cu stăpânire de sine şi cu demnitate, V.I.

Acum locuieşte în cămin, este studentă la Universitatea de Vest din Timişoara, în ultimul an, şi se pregăteşte pentru examenul de licenţă. Ne mărturiseşte că studiază limbile străine şi că îşi doreşte să devină profesoară. Şi spune că îşi caută în continuare măcar o parte din ceea ce ar fi trebuit să fie familia sa. Adică, pe sora mamei şi pe un alt copil, băiat al mamei sale, despre care spune că ar trebui să aibă în jur de 30 de ani. Nu ştie, însă, sigur, nici dacă acesta mai trăieşte. Ştie doar că au existat persoane care ar fi văzut-o pe mama sa însărcinată în mai multe rânduri şi crede, aşadar, că măcar unul dintre acei copii, devenit acum om mare, ar trebui să mai existe pe undeva, pe lumea asta.

Când am împlinit şapte ani, cei de la Protecţia Copilului au spus că nu mai am vârsta să rămân în leagăn, că trebuie să merg şi eu la şcoală, ca alţi copii. Am fost transferată atunci într-un centru baptist, la Bozovici. Atunci, am aflat că mama ar fi încercat să mă transfere într-un centru de stat”, mai povesteşte Vanesa. Care adaugă şi că mamei sale, care a avut drept de tutelă asupra ei, i s-a explicat atunci că pruncii care primesc îngrijire în centre private au şanse ceva mai mari să primească îngrijire şi atenţie, fiind îndrumaţi, în multe dintre cazuri, înspre universităţi sau şcoli.

Când aveam eu unsprezece ani, mama a fost decăzută din drepturile părinteşti”, mai povesteşte fata. Aceasta spune că s-a resemnat, în timp, cu situaţia şi că i-a rămas acum numai dorinţa de a-şi cunoaşte o parte din familie, atâta câtă a mai rămas.

Ştiu că mama a suferit de o boală psihică. Nu ştiu dacă mai trăieşte sau nu, nu mai am nicio veste, nicio informaţie. Am auzit că ar fi spus cuiva că nu vrea să o văd în situaţia în care a ajuns, să nu rămân cumva cu traume. Nu este cazul, am înţeles demult cum stau lucrurile… Eu am început să o caut de la 12 ani. La 12 ani mi-am văzut mama mâncând din gunoaie, dacă mă înţelegeţi...”, mărturiseşte Vanesa.   

În ceea ce o priveşte pe sora mamei sale, spune că nu are niciun fel de alte interese: „Vreau doar să comunic. Vreau să o cunosc şi eu”.

A aflat că aceasta ar locui undeva, în Timişoara, pe strada Frunzei, dar nu îi ştie nici numele, şi nici adresa exactă.

Poliţia Locală: „Nu mai ştim nimic despre ea”

dana seracin (1)Reprezentanţii Poliţiei Locale, pe care i-a contactat – pentru că, în urmă cu ani de zile, dăduseră un comunicat de presă care o viza pe mama Vanesei, descoperită, atunci, pe străzile Timişoarei – spun că nu o pot ajuta cu mai multe informaţii, date fiind numeroasele elemente necunoscute ale acestei dramatice istorii de viaţă.

Contactată telefonic, purtătorul de cuvânt al Poliţiei Locale Timişoara, Daniela Seracin, afirmă că îşi aminteşte cazul Venerei I., a cărei prezenţă era, acum câţiva ani, frecvent semnalată pe stradă poliţiştilor locali. Dar, precizează ea, în ultima perioadă, nu a mai auzit ca prezenţa femeii să mai fi fost semnalată pe străzile Timişoarei: „Nu mai ştiu despre ea, nu am mai auzit în ultima perioadă”. Daniela Seracin precizează şi că a luat legătura cu fiica Venerei I., care a solicitat sprijin, inclusiv pentru a-şi găsi membrii familiei, despre care a aflat că ar locui în Timişoara, pe strada Frunzei. Afirmă că Vanesa a fost îndrumată să depună o solicitare în scris în acest sens. Şi opinează că, dacă mama acesteia mai este în viaţă, atunci ar fi posibil să se afle într-unul dintre centrele din Timişoara care oferă adăpost oamenilor străzii.

Un destin măcinat de o boală psihică şi o victimă a unor multiple carenţe legislative

Cunoscută şi ca “profesoara boschetară”, cum o numea presa, în urmă cu câţiva ani, Venera I. dormea pe atunci sub cerul liber. Poliţiştii comunitari au interpelat-o de mai multe ori, la vremea respectivă, ducând-o ba la Clinica de Neuropsihiatrie din Timişoara, ba la Azilul de Noapte. Femeia, însă, s-a reîntors de fiecare dată în stradă, pentru că autorităţile nu au găsit nicio soluţie funcţională în acest caz. Pe motiv că nu era un caz extrem de grav, cadrele medicale o lăsau liberă. Iar pentru că nu avea buletin, femeia nu putea dormi nici la azil şi nici nu putea fi trimisă în localitatea de domiciliu.

În toamna lui 2009, TIMPOLIS a căutat să dea de urma familiei Venerei I., pentru a-i veni cumva femeii în ajutor. Reporterul TIMPOLIS a aflat că rudele femeii ştiau că aceasta suferă de schizofrenie şi mărturiseau că, în perioada în care mai ţineau legătura, aceasta făcea dese crize de nervi, manifestate prin episoade de violenţă. Aşa se face că Venera a ajuns pe străzile Timişoarei, unde cetăţenii i-au semnalat în repetate rânduri prezenţa. Poliţiştii comunitari au ridicat-o de mai multe ori de pe Calea Aradului, din zona UTT. Acolo au aflat, din declaraţiile unor martori, că Venera I., pe atunci în vârstă de 51 de ani, ar fi o fostă profesoară, care a pierdut tot – casă, bunuri, familie –, trăind pe stradă, cu ce găsea prin tomberoane sau cu ce îi oferea lumea.  Poliţiştii au reuşit atunci cu greu să vorbească cu ea, pentru că, în câteva rânduri, a luat-o la fugă atunci când i-a observat.

Pentru că persoana în cauză stătea pe stradă în ploaie şi frig, creând şi disconfort celorlalţi timişoreni, s-a luat măsura preluării sale de pe stradă şi predării la Clinica de Neuropsihiatrie, de pe str. I. Văcărescu, pentru investigaţii. Femeia spune că este din Timişoara, dar a rămas pe drumuri. Singura soluţie legală pe care poliţiştii comunitari au putut să o ia în această situaţie a fost aceea de a o interna la o clinică specializată”, declara, în noiembrie 2009, consilierul Daniela Seracin, purtător de cuvânt al Poliţiei Comunitare Timişoara.

Potrivit acesteia, la scurt timp după acest episod, femeia s-ar fi întors din nou pe stradă, nefiind considerată un caz grav din punct de vedere medical.

Poliţiştii comunitari s-au aflat atunci din nou în dificultate, la fel ca şi în alte cazuri similare, în care ridică de pe străzi copii sau persoane catalogate drept boschetari ori cerşetori: !Persoanele fără adăpost, care nu au domiciliul îTimişoara, sunt duse la gară, urcate în primul tren şîndrumate către localităţile de domiciliu. Minorii sunt duşi la Centrul de Zi şi de Noapte pentru Minori, iar adulţii pot fi cazaţi la azilul de pe Brâncoveanuînsă doar peste noapte. Când avem situaţii cu persoane din oraş, care nu mai au case, e mai dificil. Nu avem unde să îi trimitem. De la clinică (unde ajung doar cei cu afecţiuni psihice – n.r.) li se dă drumul şi se reîntorc pe stradă”

În privinţa femeii despre care unii afirmau că ar fi fost profesoară, Daniela Seracin declara atunci că aceasta nu poate fi nici sancţionată : “Nu încalcă legea, nu cerşeşte. Caută prin gunoaie. Poliţia Comunitară are convingerea că şi celelalte instituţii în drept să ia măsuri în acest caz o vor face”, mai spunea Daniela Seracin.

Pentru că medicii de la Clinica de Neuropsihiatrie au considerat că, în cazul Venerei I., nu este necesară internarea pe termen lung şi în lipsa unor documente care să ateste adresa de domiciliu a femeii, poliţiştii comunitari s-au văzut în imposibilitatea de a găsi o soluţie. Femeia nu putea fi dusă nici la azil, pentru că ar fi avut nevoie de buletin de Timişoara, şi nici nu putea fi trimisă în localitatea de domiciliu, care era necunoscută oficial.

Povestea Venerei. În câteva cuvinte.

veneraCazul femeii care dormea în stradă a stârnit, la vremea respectivă,  interesul opiniei publice, din pricina dramei pe care, se presupunea, femeia ar fi trăit-o.

Într-unul din rarele momente în care a reuşit să dialogheze, cât de cât inteligibil, cu poliţiştii comunitari, Venera I. le-a declarat acestora că este din Oraviţa şi că a fost profesoară. Când a fost întrebată de domiciliu,  a spus că, înainte de a ajunge pe stradă, ar fi locuit pe strada Frunzei, din Timişoara.

Drept urmare, pentru a afla adevărul despre situaţia ei pentru care autorităţile în drept nu au putut identifica nicio soluţie, reporterul TIMPOLIS s-a deplasat, în toamna lui 2009, la ultimul domiciliu declarat al femeii. Locatarii blocului în care Venera I. susşinea că ar fi locuit mărturiseau că îşi amintesc de ea. Potrivit declaraţiilor unei vecine, care a dorit să îşi păstreze anonimatul, la adresa menţionată de femeie locuia sora sa vitregă , dar cele două nu se văzuseră de ani de zile, iar sora, mai spunea vecina, se ruşina atunci când îşi amintea de necazurile pe care le-ar fi provocat familiei Venera I. “Sunt surori de mamăŞtiu că Venera suferă de schizofrenie, familia a internat-o de multe ori la Văcărescu. Sora ei crede că toate i s-au tras de la naştere, pentru că medicii au scos-o cu forcepsul şi i-au atins ceva la cap. Au locuit cu mama lor la Oraviţapână când vecina mea s-a căsătorit şi s-a mutat aici, la Timişoara. Venera a rămas cu mama ei, la Oraviţa. Mama ei a ţinut-o la facultate, la Cluj. A terminat Facultatea de Istorie şi Filozofie, dar n-a predat niciodată, pentru că începuse să aibă crize de nervi. A lucrat câteva luni, ca bibliotecară îOraviţa, dar apoi a renunţat. A început să îşi bată mama, să o ameninţe cu cuţitul. Devenise un coşmar”.

Femeia mai spunea că Venera s-a apucat să vândă bunurile din casă, venind cu sacoşele la Timişoara,unde se mutase şi mama ei, să vândă cărţi în Piaţa700. “Mai târziu, pentru că nu a mai plătit dările pentru apartamentul în care locuia la Oraviţa, a fost evacuată. Femeia a locuit o vreme la familia surorii ei, însă făcea mereu scandal, îi ataca pe membrii familiei şapoi pleca pe stradă. În 91, când a murit mama lor, Venera şi-a dat în judecată sora, ca  îi dea banii care i se cuvin de pe urma mamei. Dar ce bani să îi dea?! Mama lor nu avea nimic”.

Vecina surorii Venerei I. afirma şi că a mai văzut-o pe aceasta prin zonă, unde ar mai fi făcut uneori scandal. “Mai târziu, vecina mea a aflat că Venera are şi o fată, făcută cu un om însurat, pe care a abandonat-o. Ar trebui sa aibă acum vreo 22 de ani, dar nimeni nu ştie nimic de ea. Vecinei mele îi este şruşine să mai vorbeascădespre sora ei…”, mărturisea atunci femeia.

Azilul de Noapte al Federaţiei Caritas, un adăpost pentru oamenii nimănui

Azil de noapte - 12Foamea, frigul şi lipsa unui acoperiş deasupra capului îi aduc, în fiecare seară, împreună. Nu sunt ceea ce se cheamă o familie, însă, în timp, au început să se simtă şi să se poarte ca atare. Sunt năpăstuiţii soartei – copii, femei şi bătrâni, depotrivă –, oameni care nu au adăpost, nu au surse constante de venit, nici acte nu au, cel mai adesea, iar de cineva de-al lor, căruia să îi pese, care să îi ajute şi să le întindă o mână de ajutor, la nevoie, nici nu poate fi vorba…

Sunt oamenii nimănui, victime ale destinului nedrept, stăpâni peste nimic altceva decât peste soarta ce le-a urzit, cinic şi nedrept, poveştile de viaţă făcute din suferinţă, sărăcie, neputinţe şi nevoi. Şi, dintre oamenii fără adăpost ai Timişoarei, peste 90 de suflete îşi găsesc în mod constant adăpost la Azilul de Noapte al Federaţiei Caritas a Diecezei Timişoara.

L-am întrebat, în prag de iarnă, pe coordonatorul Azilului de Noapte al Federaţiei Caritas, Petru Bârza, care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele care nu au un adăpost în prag de iarnă pentru a primi găzduire la azilul din zona Brâncoveanu. „Să vină”, ne-a răspuns Petru Bârza, adăugînd că echipa Federaţiei Caritas care lucrează în sprijinul oamenilor nevoiaşi şi fără adăpost, se străduieşte să îi ajute pe cât mai mulţi dintre cei aflaţi în astfel de situaţii critice. „Avem colegi, angajaţi ai Federaţiei Caritas, care se ocupă inclusiv să le facă buletine celor care nu au. Îi ajutăm să îşi întocmească dosarele pentru pensii, pentru ajutoarele sociale sau pentru pensiile de handicap. Numai anul trecut colegii mei au făcut 70 – 80 de buletine. Trebuie C.F. de luare în spaţiu, pe mulţi dintre ei îi luăm noi şi li se fac acte, pentru că nici măcar acte nu au”, mai spune Petru Bârza, coordonatorul azilului de noapte. Acesta declară că nu există limită de vârstă pentru cei aflaţi în nevoie care apelează la sprijinul Federaţiei Caritas. „Acum, avem peste 94 de persoane. Dacă am mai avea locuri în plus, am primi şi mai mulţi. În vară au fost ceva mai puţini, în jur de 80 – 90 de oameni. Avem zece copii, cu vârste cuprinse între un an şi doisprezece ani. Unii dintre copiii pe care îi avem sunt la noi doar cu tatăl, pentru că mama i-a părăsit. Pe copii nu îi putem primi separaţi de părinţi. Avem şi un cuplu format din doi foşti beneficiari, care acum au revenit şi care au şi un copil. În timpul zilei, majoritatea copiilor merg la grădiniţă sau la şcoală. Sunt şi doi pentru care acum întocmim dosarul ca să poată merge la grădiniţă”, ne mai spune coordonatorul azilului de noapte, Petru Bârza. Care adaugă şi că cea mai vârstnică locatară a Azilului de Noapte are 81 de ani.

Locurile din adăposturi, insuficiente în raport cu numărul mare al oamenilor străzii

BoschetarPotrivit informaţiilor primite de la purtătorul de cuvânt al Poliţiei Locale Daniela Seracin, numărul oamenilor străzii identificaţi de la începutul acestui an şi până în prezent în Timişoara a crescut, ajungând la 1.146 de persoane. „Sunt mai mulţi adulţi şi mai puţini minori”, declară Daniela Seracin, precizând că, doar în decursul acestui an, poliţiştii au raportat peste 5.000 de depistări. „Au fost 5.347 de depistări. Aceasta înseamnă de câte ori au fost ridicaţi şi aduşi la secţie, putând fi vorba, în multe dintre cazuri, despre una şi aceeaşi persoană”, a explicat purtătorul de cuvânt al Poliţiei Locale Timişoara. „Noi avem acţiuni zilnice”, a mai adăugat Daniela Seracin, precizând, însă, şi că fenomenul în sine este dificil de ţinut sub control. Printre altele şi pentru că inexistenţa unei legislaţii face fenomenul greu de gestionat.

În ceea ce priveşte posibilele refugii pentru oamenii nimănui care sunt ridicaţi de pe străzi de poliţişti, Daniela Seracin a făcut referire la Azilul de Noapte al Federaţiei Caritas de pe strada Brâncoveanu, la adăpostul Fundaţiei Umanitare „Timişoara 89”, la Centrul de Zi şi de Noapte pentru Minori, de pe strada Ioan Slavici, şi, în perspectiva iminentei sale redeschideri, pentru perioada sezonului de iarnă, la adăpostul pus la dispoziţie de Direcţia de Asistenţă Socială a Primăriei Timişoara, situat pe strada Învăţătorului, nr. 8.

Print Friendly, PDF & Email