„Cea mai frumoasă icoană? Cerul privit pe sub rochia ta”

Poetul Constantin Preda, un psalmist al iubirii care îl pastişează pe Dumnezeu

Constantin-PredaCopleşiţi de povara cotidianului, uităm adesea să mai luăm alături, în ceasuri de răgaz, drept călăuză vrednică şi drept gingaş însoţitor, poezia. Miracolul vine, însă, spre noi, de unul singur, atunci când, dincolo de noianul de informaţii care se revarsă zilnic dinspre ecranele televizoarelor sau din paginile ziarelor, descoperim răsuflarea câte unui volum de poezie ce se face vrednic să-şi câştige un ceas sau două din viaţa noastră, spre a ne mărturisi, cu sfială, despre noi cei care suntem, despre gândurile noastre, despre zbuciumul nostru iscat din neiubire sau din prea-plinul de iubire. Sau, pur şi simplu, despre zborul inefabil printre anotimpurile vremii ori printre anotimpurile sufletului

 

Cronica unui suflet

Un astfel de prilej ar putea fi, pentru cititorul avid de poezie, volumul de versuri publicat la editura craioveană MJM de către poetul şi jurnalistul Constantin Preda. Intitulat incitant Cea mai frumoasă icoană? Cerul privit pe sub rochia ta, volumul semnat de Constantin Preda îi dezvăluie cititorului file ce scriu cronica unui suflet despre care, într-un cuvânt înainte al cărţii, scriitorul Nicolae Ţone spune că ar fi putut fi „un toreador vestit” sau „un vagabond fermecător”, de nu s-ar fi ivit pe lume într-un mic sătuc din câmpia Doljului, ci undeva în Madridul secolului trecut ori în inima Parisului legendarilor Villon şi Rimbaud.

De altfel, citându-i pe „cerberii cetăţii literare”, Nicolae Ţone plasează îndepărtatul debut literar al lui Constantin Preda într-o zonă a scriitorilor „cu harul tânăr”, aşa cum l-a catalogat pe autor Fănuş Neagu însuşi, după ce i-a citit volumul intitulat Seara petrecută în castelul ducesei. „Băiatul ăsta e una din laturile de dor ale poeziei”, a scris, în 1983, Fănuş Neagu, evocând solicitarea pe care i-a adresat-o atunci, de îndată, lui Adrian Păunescu, de a-l urca pe autor în coloanele revistei Flacăra, „fără să-l fi văzut vreodată la faţă”.

Şi asta în vreme ce, la rândul său, într-o apreciere la adresa artei poetice a lui Constantin Preda, Adrian Păunescu vorbea despre autor ca despre „cel mai strălucit reprezentant al generaţiei lui”, un fel de Esenin, venit dintr-un sătuc de la câţiva kilometri de Dunăre şi care a plecat spre Craiova, pentru a-şi găsi locul în vatra spiritului şi spre a reinventa „povestea unui sat, a unei drame, care, ca orice dramă, e irepresibilă”.

Un poet de modă veche, dar cu harul tânăr

Constantin Preda spune despre sine că este un poet de modă veche. 

Ascultătoare şi supuse în faţa unei impresionante forţe de sugestie, cuvintele care îi slujesc însă artei poetice îl ascultă cuminţi pe autor, rânduindu-se în paginile volumului de versuri Cea mai frumoasă icoană? Cerul căzut pe sub rochia ta asemeni slovelor dintr-o carte de rugăciune, recompunând, parcă, psalmii unei iubiri care I se adresează, în egală măsură, Creatorului însuşi, dar se şi revarsă apoi, ca într-o binecuvântare a prea-plinului sufletesc, reverberând asupra unor făpturi fără nume, dar care adăpostesc, la umbra poalelor rochiilor lor înflorate, întreg sufletul „purtător de sceptru” al poetului, peste care ning, paradoxal, ca într-un haiku, scris, însă, în Balcani, smirnă amestecată cu flori de cireş. Căci, iată, scrie poetul Constantin Preda, în poezia intitulată Sceptru de poet:

mă socot poet numai în clipele puţine

în care dumnezeu îşi aminteşte de mine

mă socot, o, doamne, mă socot

un sitar nebun ce trece dunărea înot

mă socot poet o dată la o sută de ani

când ninge cu smirnă şi flori de cireş în balcani

mă socot poet – mai ales primăvara – în zilele de vineri

când părinţii coboară de pe cruci de-a pururea tineri

mă socot poet doar o clipită

când dumnezeu cerne lumină prin sită

mă socot poet în amurg, la apus

când sitarii, de pe turla bisericii, privesc lumea de sus

mă socot poet mai ales de sărbători

când, de sub cele mai frumoase rochii, privesc cerul prin tije de flori

mă socot poet mai ales de sărbători

când, pe sub fuste-nflorate, sunt, doamne, cu capul în nori”.

Însă cititorului însetat să se scufunde în universul poeziei sale, ce reface, în cuprinsul volumului, frânturi din propriul univers interior, i se vor înfăţişa alte asemenea aproape cincizeci de poezii, dintre care spicuim: „nu-ţi întoarce, doamne, faţa de la mine”, „iubindu-te, am dreptul să te pierd”, „stihuri de scris pe piatra funerară a poetului constantin preda”, „sunt aurarul celor mai frumoase toamne”, „suspin de fluture albastru”, „vino să te zidesc în rânduri de carte”, „vine toamna şi-aş fugi de-acasă”, „nicio dragoste nu seamănă cu cealaltă”, „când scriu îl pastişez pe dumnezeu”, „aproape psalm, aproape crepuscul, aproape incest”, „cea mai frumoasă icoană” ori îndrăzneţele şi delicatele poeme „călugăr într-o mănăstire de maici” şi „o, păcătoasele virgine care cântă-n corul parohiei”.

În toate laolaltă şi în fiecare dintre ele în parte, Constantin Preda face dovada nu doar că stăpâneşte extrem de bine forţa de sugestie a cuvântului, ci şi că poate rescrie pe hârtie, sub mângâierea incitantă a penelului, frisonul erotic, însă acela care te păstrează mereu, în chip paradoxal, la limita îndumnezeirii, prin însăşi vraja născută din actul dezvrăjirii şi de drumul care duce către căderea în ispită:

„nici astăzi nu voi merge singur în altar

o, cuvioasele nu ştiu, nu au habar

cu buzele m-ar dezbrăca şi m-ar ascunde în scriptură

mi-ar pune, fiecare, câte-un sfârc de strugure pe gură”,

scrie Constantin Preda în O, păcătoasele virgine care cântă-n corul parohiei.

Ori, în Aproape psalm, aproape crepuscul, aproape incest, într-o exaltare a simţurilor care plasează iubirea alături de starea extatică asociată rugăciunii, dar o şi apropie pe aceasta de stimuli care mângâie simţurile:

aproape psalm, aproape crepuscul, aproape incest

miroşi a struguri copţi şi-a pâine coaptă-n ţest

aproape psalm, aproape amurg, aproape tropar

miroşi a struguri copţi şi-a miere din altar

aproape psalm, aproape viol, aproape sărut

miroşi a miere crudă pe buze de recrut

aproape psalm, aproape opium, aproape verset

miroşi a miere crudă în degetare cu şerbet

aproape psalm, aproape crepuscul, aproape poezie

aproape agrişe furate în copilărie”.

Sau, în Când scriu îl pastişez pe Dumnezeu, într-o altă demonstraţie asemenea de virtuozitate cât ce priveşte apropierea erotismului de starea de îndumnezeire, poetul Constantin Preda notează:

când scriu îl pastişez pe dumnezeu

se sinucid în vis eleve de liceu

se sinucid eleve cu capu-n nori

îşi taie venele cu şoapte de bujori

se sinucid eleve de lumină

nici fluturii în zbor nu au vreo vină

când scriu îl pastişez pe dumnezeu

crin devotat elevei de liceu

când scriu şi nu mai pot şi-mi este greu

vine şi-mi lăcrimează-n pagini Dumnezeu”.

Iar Cea mai frumoasă icoană? Cerul privit pe sub rochia ta chiar asta şi pare a fi: un volum în cuprinsul căruia au picurat adesea lacrimile lui Dumnezeu. Adică un volum preţios cu asupra de măsură, pe care iubitorii de poezie de orice vârstă şi de pretutindeni îl vor descoperi cu frison şi îl vor parcurge cu voluptate, într-o confirmare a faptului că poezia, fie ea şi poezie-icoană, născută din prea multă şi prea mare dragoste (şi poate tocmai de aceea!), este o stare de spirit aptă să ne păstreze, pe fiecare dintre noi în parte, cu un pas mai aproape de răsuflarea lui Dumnezeu.

image_pdfimage_print

Articol scris de

Jurnalist Timpolis