O istorie pe viu a Timişoarei, desluşită cu maximum de acurateţe, acesta este rezultatul cercetărilor întreprinse de arheologi pe şantierul deschis în Piaţa Sfântul Gheorghe. Pe amplasamentul pieţei se va naşte un amfiteatru, care va permite trecătorilor să acceadă, în trepte, înspre ţesutul istoric al oraşului, prin expunerea, chiar în locul în care au fost descoperite, a rămăşiţelor vechii Geamii a Sultanului Cuceritor şi a zidurilor bisericii iezuite.    

Timişoara preotomană: case din lemn, apeducte şi străzi pavate cu scânduri

În Timişoara medievală, casele erau construite din lemn, precizează profesorul universitar Florin Draşovean, coordonatorul lucrărilor arheologice de pe şantierul deschis în Piaţa Sfântul Gheorghe, din Timişoara. Potrivit descoperirilor făcute la faţa locului, mai spun arheologii, rezultă că primele clădiri din cărămidă au fost construite în această zonă, abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Gradul ridicat de urbanizare al cetăţii e revelat însă de descoperirea a două apeducte, aşezate pe paturi din cărămidă şi construite din tuburi ceramice legate între ele printr-un badijonaj din materie organică impregnat cu o pastă impermeabilă. „Sunt sisteme moderne care trimit Timişoara în plutonul fruntaş al oraşelor în ce priveşte priorităţile tehnice”, apreciază profesorul Florin Draşovean, care spune că unul dintre apeducte datează de dinainte de anul 1552. Cercetările arheologice întreprinse relevă şi faptul că otomanii nu au fost foarte preocupaţi de conservarea acestor sisteme de transport al apei, câtă vreme au fost găsite rămăşiţe ale unor construcţii ulterioare care întretaie traseul apeductelor.

Cronicile vremii, mai spune Florin Draşovean, pomenesc existenţa în cetate a unui Turn al apei care ar fi putut fi, potrivit supoziţiilor cercetătorilor, un fel de cisternă cu rol de rezervor care să slujească depozitării apei circulate prin aceste apeducte.

Străzile Timişoarei medievale erau pavate cu scânduri, mai relevă documentele istorice, confirmate de descoperirile arheologilor. De altfel, în relatările de călătorie ale istoricului şi geografului turc Evlia Celebi, despre Timişoara, stă scris: „Bazarul este împodobit, iar toate străzile sunt pardosite cu scânduri, pavaj de piatră nu există, dar nici nu e cu putinţă. De altfel, în mlaştină, au devenit cu timpul tari ca lemnul de abanos şi ca oţelul de Nahcivan”.

Profesorul Draşovean menţionează, de altfel, şi că primele consemnări ale cronicarului Celebi, referitoare la cetatea Timişoarei, vorbesc despre asemănarea acesteia cu o broască ţestoasă, cu capul îndreptat înspre sud, spre Castelul Huniade, cu trupul şi cu picioarele scufundate în mlaştină.

O incursiune în trecut

Într-o expunere detaliată, structurată în trei părţi – Lumea zeilor, Lumea celor vii şi Lumea morţilor –,Florin Draşovean a furnizat informaţii atât despre ceea ce se ştia, din dovezile istorice, până la momentul demarării lucrărilor de pe şantierul arheologic din zona Pieţei Sf. Gheorghe, cât şi despre ceea ce se ştie în prezent. Documentele vremii pomenesc, pe la 1323 – 1324, despre prepozitul Catedralei din Oradea, Cenad de Telegd, care ar fi fost confirmat oficial în scaunul de episcop de Eger în biserica Sf. Gheorghe, lăcaş despre care se presupunea că ar fi fost situat pe actualul amplasament al pieţei. Apoi, se putea deduce din documente, după 1552, biserica aceasta ar fi fost transformată în geamie, purtând numele de Padişahi Djeamisi sau Hunkăr (a Cuceritorului). După 1716, a fost transformată în pulberărie, iar în 1718 clădirea a fost dată părinţilor iezuiţi, care au transformat-o într-o biserică al cărei hram era Sfântul Gheorghe şi în care, în martie 1718, este oficiată prima liturghie. Apoi, în 1754, edificiul ar fi intrat în reabilitare şi a fost construită partea de nord (faţada barocă şi turnul clopotniţă), iar după un deceniu de lucrări a fost finalizată şi partea din spate. Noua faţadă a bisericii a fost realizată în stil baroc de meşterul zidar Franz Anton Platel. Finalul poveştii acestei biserici ar fi fost scris în 1914, când biserica şi clădirea seminarului au fost demolate, din raţiuni edilitare.

În realitate, însă, lucrurile par să fi stat puţin diferit, şi aceasta pentru că o parte dintre descoperirile arheologice contrazic supoziţiile istoricilor.

Descoperirile arheologice făcute acum infirmă existenţa bisericii cu hramul Sfântului Gheorghe, despre care se presupunea că ar fi existat în jurul anilor 1323 – 1325.

Potrivit concluziilor cercetărilor, Moscheea Sultanului Cuceritor a fost construită aici după anul 1552, iar la edificarea lăcaşului au fost utilizate inclusiv materiale refolosite, rezultate din demolarea, în timpul asediului otoman, a unor clădiri deja existente. Printre acestea, se pare, a fost şi un edificiu realizat în stil baroc, care ar fi putut fi o clădire ecleziastică sau una laică. „Acum ştim că zidurile (moscheii – n.red.) erau confecţionate dintr-un amalgam de piatră ecarisată cu cărămidă refolosită şi am descoperit în structura lui şi detalii gotice”, declară profesorul Florin Draşovean. Acesta a evocat în contextul expunerii sale şi mărturiile cronicarului Evlia Celebi, potrivit căruia: „Geamia lui Suleiman a fost un lăcaş mare de rugăciune, dar acum e şubredă. E o clădire din calcar, nu de piatră”.

Florin Draşovean mai spune că au fost descoperite în zonă fragmente de tablă de cupru, frumos decorată, care provin cel mai probabil de la acoperişul moscheii, şi care dovedesc că dorinţa sultanului a fost nesocotită în această privinţă, căci cronicile vremii vorbesc despre cerinţa acestuia de a fi acoperit lăcaşul cu plumb. Meşterii „au considerat, probabil, că plumbul e mai necesar pentru gloanţe”, spune însă arheologul Florin Draşovean, care precizează că zidarii au acoperit lăcaşul de cult cu tablă.

Pe nivelul de călcare al moscheii a fost descoperită o monedă care datează de la 1570, în vreme ce, sub zidul acesteia, a fost descoperită o locuinţă îngropată (un bordei) datând din secolul XV.

Moscheea aronda un cimitir, din care au fost descoperite şi studiate peste 160 de morminte. Acestea, spun arheologii, suprapun nivelurile anterioare şi taie nivelul de construcţie al moscheei, dovedindu-şi ulterioritatea în raport cu momentul edificării lăcaşului de cult musulman, dar şi cu perioada pre-otomană. Cimitirul de aici a fost utilizat, însă, vreme îndelungată. Majoritatea celor îngropaţi erau aşezaţi în mormânt înveliţi într-un simplu giulgiu, dar au fost găsite şi morminte aparţinând unor persoane înstărite, despre care arheologii relatează că erau înhumaţi în sicrie masive din lemn şi că au fost descoperite chiar fragmente de coloane de piatră sau de marmură menite să evoce condiţia socială a acestora.

Sub nivelul de construcţie al moscheii au fost descoperite două niveluri de case din lemn, ce vin din perioada Timişoarei pre-otomane. Primul nivel datează de la începutul secolului al XV-lea. Casele aveau o singură încăpere şi o pivniţă, iar în jurul lor au fost găsite obiecte de uz casnic confecţionate din lemn (farfurii, linguri, o măciucă) şi ţesături din postav verde şi mătase.

Ipoteze istorice infirmate de realitate

Puse cap la cap, recentele descoperiri arheologice i-au ajutat pe cercetători să valideze o serie de ipoteze, dar şi să infirme altele referitoare la istoria cetăţii Timişoarei. Acum, spun arheologii, e limpede că nu a existat pe amplasamentul pieţei o biserică transformată ulterior în geamie. Iar clădirea moscheii, ridicată după 1552, a fost transformată în 1718 în biserică, al cărei hram era Sfântul Gheorghe. Cimitirul arondat moscheii a fost folosit şi după anul 1716, cel mai probabil până în 1728, când acesta a fost desfiinţat, după promulgarea Edictului construcţiilor. În plus, mai relevă cercetările, sistemul financiar al perioadei otomane era dominat de utilizarea cu precădere a monedei central-europene şi nu a celei otomane.

Descoperirile arheologice, conservate în structura noii pieţe

Arhitectul Radu Mihăilescu spune că, pentru valorificarea descoperirilor arheologice, trebuie extinse limitele pieţei şi trebuie realizat pe amplasamentul acesteia un amfiteatru care să permită accesul, în trepte, înspre zona în care vor fi expuse, conservate în sit, rămăşiţele clădirilor descoperite.

Statuia Sfântului Gheorghe va fi relocată, aceasta fiind deplasată de pe locul în care a fost expusă până în acest moment şi adusă mai aproape de liniile de tramvai, pentru a-i conferi o mai bună vizibilitate.

Materialele care vor fi utilizate pentru reconfigurarea pieţei, precizează arhitectul Radu Mihăilescu, vor fi, pentru pavaj, cărămida klincherizată, iar pentru realizarea chenarelor care vor pune în valoare vestigiile expuse vor fi utilizate pavele din andezit.

Zidurile bisericii iezuite şi fragmentele vechii moschei, care reprezintă cel mai probabil o parte din fundaţia Minaretului, vor fi păstrate şi integrate în noua configuraţie a pieţei, fiind expuse la adâncimea la care au fost descoperite, adică la 1,80 metri faţă de actualul nivel al terenului sistematizat.

Rămăşiţele Moscheii Sultanului Cuceritor vor fi mai întâi demontate, iar ulterior, după construirea unei fundaţii, ele vor fi reamplasate  fidel pe locul în care au fost descoperite. Procedura este necesară întrucât, spune arhitectul Radu Mihăilescu, moscheea a fost construită iniţial direct pe pământ, fără să aibă o fundaţie. În plus, spun specialiştii, toate rămăşiţele de ziduri care au fost descoperite vor suferi un proces de restaurare şi conservare, pentru că altfel acestea se pot deteriora rapid, la doar câteva cicluri succesive de îngheţ-dezgheţ. Impermeabilizarea se va face cu produse special concepute pentru a închide porii, spun arheologii, iar capetele zidurilor vor fi tratate cu un mortar special, numit mortar hidrologic, tot pentru a împiedica procesele de deteriorare cauzate de infiltrare a apei.

Starea apeductelor care au fost descoperite nu permite conservarea lor în sit, astfel încât unul dintre ele a ajuns în depozitele Muzeului Banatului, iar altul, la Aquatim.