65 de ani de la “Rusaliile negre”

Peste 40.000 de bănăţeni au fost deportaţi în Bărăgan în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951

Deportati Baragan Foto memorialul deportariiÎn cumplita noapte de 17 spre 18 iunie 1951, cunoscută şi ca Rusaliile negre, mai mult de 40.000 de bănăţeni au fost deportaţi în pustietatea Bărăganului. S-a întâmplat la câteva zile după ce peste 30.000 de oameni din Basarabia şi Bucovina de Nord avuseseră aceeaşi soartă, în Siberia, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1951.

 

44.000 de oameni exilaţi în pustiu

Deportările în Bărăgan au fost un amplu proiect de epurare socială in­ventat de regimul comunist din perioa­da Gheorghiu-Dej, aflat în plină domi­naţie sovietică.

Şirul deportărilor a fost deschis în noaptea de 12 spre 13 iunie 1951, când peste 30.000 de oameni din Basarabia şi Bucovina de Nord au fost trimişi în Siberia. La câteva zile au urmat alţi peste 40.000 de bănăţeni, care au primit domicilii forţate în săl­bă­ticia Bărăganului. Punctul lor de pleca­re în noua viaţă a fost, atunci, un ţăruş înfipt în pământ…

În noaptea de Rusalii, în 17 spre 18 iunie 1951, peste 40.000 de persoane din 300 de localităţi din Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi au fost evacuate din case. Cei care trebuiau deportaţi aveau o “vină” comună – erau chiaburi sau purtau pecetea unei uneltiri la adre­sa Statului. Toţi au fost declaraţi ca fiind duş­mani ai poporului. Acestora li s-au ală­turat foşti membri în forţele armate ger­mane, cetăţeni străini, rude ale refugia­ţilor, simpatizanţi ai lor, ofi­cia­lităţi de­mise, rude ale contra-revoluţio­narilor şi toţi care i-au sprijinit, activişti politici şi pentru drepturile cetăţeneşti, lideri ai grupării etnicilor germani.

Deportati Baragan (2) Foto memorialul deportariiDupă un drum de două săptămâni, zăvorâţi în vagoane de animale, au fost “descărcaţi” în câteva gări din Bără­gan, de unde camioanele i-au purtat în 18 puncte diferite ale Câmpiei Bărăganului. Lăsaţi sub cerul liber, sub soarele nău­citor de vară, au trebuit să-şi pregăteas­că pen­tru început bordeie sub pământ. Pentru că, ajunşi acolo, au primit câte un ţăruş numerotat şi li s-a spus să se descurce… Târziu au fost gata casele mai „ară­toase”, ridicate din cărămizi de pă­mânt şi paie.

Planul era – după cum s-a descoperit ulterior într-un document de 93 de pagini, redactat în 1956, la Timişoara ,– “igienizarea Banatului”.

„Indezirabilii” regimului, puşi pe lista deportaţilor în Bărăgan, au fost: 19.034 de chiaburi şi cârciumari, 8.447 de basarabeni, 3.557 de macedoneni, 2.344 de persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului, 1.330 de cetăţeni străini, 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate, 1.054 de titoişti, 731 de duşmani ai regimului socialist, 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontier, 367 de persoane care ajutaseră rezistenţa anticomunistă, 341 de criminali deţinuţi, 257 germani şi 162 foşti moşieri şi industriaşi

Urmele oprimării, şterse în anii '60

Smaranda VulturSmaranda Vultur, conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere, Istorie şi Filosofie de la Universitatea de Vest, a adunat în mai multe volume mărturii ale unor foşti deportaţi în Bărăgan, redând astfel imagini fidele ale coşmarului trăit de aceştia pe perioada exilului. Șapte ani a durat documentarea pentru realizarea volumului Istorie trăită, istorie povestită – Deportarea în Bărăgan (1951 – 1956),apărut la Editura Amarcord, din Timişoara, în 1997.

Mărturiile din această carte au fost selectate dintr-o arhivă de istorie orală, bazată pe povestiri ale vieţii celor care au fost deportaţi în Bărăgan, constituirea arhivei începând în martie 1991.
“Satele noi” pe care deportaţii au fost obligaţi să le construiască au fost demolate în 1964, într-o acţiune de ştergere a urmelor unei perioade de oprimare. Cele 18 sate au slujit de adăposturi familiilor deportate timp de cinci ani şi aveau apoi să le fie adăpost miilor de deţinuţi politici ieşiti din închisori şi obligaţi să-şi prelungească pedeapsa prin domiciliu obligatoriu, uneori până în 1964, scrie Smaranda Vultur : “Când, în mai 1992, am fost în Bărăgan, la Roşeţi, i-am întrebat pe săteni dacă pe câmp, acolo unde se afla până în 1964 satul nou Olaru, se mai vede azi ceva. Unii mi-au spus că nu se mai vede nimic, pentru că pe locul acela a crescut grâul, aşa cum creşte iarba uitării. Alţii, dimpotrivă, m-au asigurat că pe locul în cauză nu mai creşte nimic azi de câte lacrimi au vărsat pe el ţăranii deportaţi”.

O viaţă trăită cu amintirea apăsătoare a deportării

Silviu Sarafolean 2Unul dintre cei deportaţi a fost Silviu Sarafolean, preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, fost membru PNŢCD Timiş şi fost consilier local. A avut 64 de ani când a murit, în 2013. Cu puţin timp înainte, ne povestea, într-un interviu, că, oricât de dureroase ar fi amintirile despre acele vremuri, nu trebuie trecute sub tăcere, trebuie povestite şi repovestite. Dar înţelegea reticenţa celor care refuzau să mai vorbească despre ce a fost : “Au avut de suferit pe nedrept. În ‘90 nici nu erau doritori să vină la conducerea asociaţiei. Doreau să se întâmple ceva, dar nu se înghesuiau, că «Dacă se întâmplă, din nou, ceva?». Pentru ei e cam târziu să se schimbe ceva în legătură cu această frică, pentru că majoritatea sunt oameni la vârsta a treia, care se pregătesc să intre în altă lume  şi, poate, nici nu mai doresc să  ştie ce se întâmplă în jur”.

De altfel, mai spunea Silviu Sarafolean, după ani de zile de la plecarea din exilul Bărăganului, împreună cu alţi doi foşti deportaţi, Vasile Fantaziu  şi Lidia Iovescu, s-au dus să revadă locurile coşmarului. Le-au descoperit la fel ca în prima zi când au pus piciorul acolo: pustii şi ostile. De drama trăită cu peste 50 de ani în urmă le aminteau soarele arzător  şi câteva movile de pământ bătucit, fostele lor culcuşuri.

Avea patru ani când a fost ridicat din Comloşu Mare şi dus în Bărăgan, o dată cu sora, părinţii, bunicul şi mătuşa lui, condamnaţi la domiciliu obligatoriu, alături de alte 126 de familii. Silviu Sarafolean ne spunea că cele mai multe amintiri îi erau legate de greutăţile cu care se confruntau părinţii săi, în câmpia întinsă a Bărăganului, pentru a le asigura lui şi surorii sale mai mici cele necesare. Şi clima le-a fost potrivnică. Pe cât de toride erau verile, pe atât de aspre erau iernile, când “casele” lor ajungeau să semene cu nişte dune de zăpadă fumegânde. “Nu aveam repere acolo, doar fumurile din mormanele de zăpadă ne indicau aşezări omeneşti în acea zonă. Nu pot uita iarna din Bărăgan. Zăpada acoperea căsuţele noastre pitice, iar noi, copiii, bucuroşi că nu puteam merge la şcoală din pricina nămeţilor, ne făceam pârtie din coama casei şi alunecam cu sania, până jos”.

Ne-a povestit şi despre perioada ce a urmat după primirea ordinului de eliberare din 1956, când au revenit acasă. „Când ne-au deportat, ne-au încărcat în vagoane pe toţi. La întoarcere însă, fiecare a trebuit să se descurce cum a putut. Statul nu s-a mai implicat în transportarea noastră acasă”.

La întoarcere, Comloşul i-a părut uriaş, raportat la aşezările înghesuite şi sărăcăcioase încropite în pusta Bărăganului. Faptul că el şi sora lui erau “copii ai elementelor periculoase, fii de chiaburi” a avut repercusiuni neplăcute : profesorii îi nedreptăţeau, erau, cu toţii, priviţi cu ură de consătenii neatinşi de “virusul deportării”…

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

Jurnalist Timpolis