25 de ani – drumul de la sacrificiu de sine la letargie

Melania-CInceaSe împlinesc, azi, 11 martie, 25 de ani de la redactarea Proclamaţiei de la Timişoara şi citirea acesteia din balconul-simbol al oraşului. Un document născut din necesitatea de a aduce la cunoştinţa naţiunii adevăratele idealuri ale Revoluţiei de la Timişoara, din acel Decembrie ’89. Reiau, în context, un editorial pe care l-am scris în urmă cu doi ani. Neperimat, din păcate.

 

„Peste 20 de ani de la căderea comunismului. O bună parte din ei, România a fost con­dusă de neo-comunişti. În ceilalţi ani rămaşi, neo-comu­niştii au dovedit că, deşi nu erau la putere, au dominat, au învins.

Peste 20 de ani de la redactarea Proclamaţiei de la Timişoara şi citirea acestei din balconul-simbol al Timişoa­rei, în faţa unei mări de oa­meni adunaţi în Piaţa Victoriei. Toţi voiau o schimbare. O purificare a societăţii prin lipsa foştilor nomenclaturişti în viaţa politică a ţării, până la stabilizarea situaţiei şi până la re­con­ci­lierea naţională. N-a fost să fie. Speranţele agăţate de acel Punct 8 s-au năruit una câte una. Şi, totuşi, de ce a eşuat lustraţia în Ro­mânia? Deşi am fost naţiunea dispusă să moară la propriu pentru des­părţirea definitivă de comunism…

Demonetizarea ideii de lustraţie a fost un proces bine gândit, la care s-a lucrat pe mai multe fronturi: educaţie, crearea şi întreţine­rea disfuncţionalităţii nu întâmplătoare a unor in­stituţii ale statului, care ar fi trebuit să facă lumină în acest sens, blocaj legislativ, îngrădirea accesu­lui la arhive, macularea unor personalităţi publice sau politice credibile, care militau pentru lustraţie.

1. Vina numărul unu este a politicului. Culpa a ajuns, în ani, împărţită echitabil între ambele eşichiere politice, după ce iniţial fu­sese a celor care confiscaseră, la pachet cu Revo­luţia, startul post-decembrist. Nici nu te puteai aştepta la o altă reacţie. Am ieşit din comunism cu secrete care trebuiau bine tăinuite. Am ieşit din Revoluţie cu întrebări al căror răspuns fusese decretat tabu pentru cei care făcuseră Revoluţia : România a fost singura ţară din fostul bloc comu­nist care, în Decembrie 1989, s-a despărţit de tre­cut cu mult sânge: 1.104 morţi, dintre care 942, între 22 şi 27 Decembrie, deci într-o România eli­berată de comunism. Am fost singura ţară care şi-a con­damnat la moarte conducătorii comunişti, în Sfân­ta zi de Crăciun, în urma unui simulacru de proces.

Apoi, o dată ratat startul, a urmat perioada de spoliere a resurselor ţării. Atunci a fost momentul închegării sistemului transpartinic, bazat pe compromis şi îndatorare reciproce, şi apoi, consolidarea lui indestructibilă.

Au urmat ani şi ani în care majoritatea parlamentară, că era de stânga sau de dreapta, şi-a bătut joc de ideea de lustraţie. Târ­ziu, după mai bine de 22 de ani de la Revoluţie, un om a fost dispus să renun­ţe la viaţă pentru a-i de­termina să voteze Legea lus­traţiei. Şi atunci, inso­lenţa a fost cuvântul care a caracterizat atitudinea din Parlament. După o sută de zile în care Teo­dor Mărieş se aflase în gre­va foamei, Daniel Buda, pe atunci şeful Comisiei Juridice a Camerei Depu­taţilor – forul unde Legea lustraţiei fusese “rătă­cită” de luni de zile – refuza cu obstinaţie dialogul, iar Roberta Anastase, preşe­din­te al Camerei, nu catadicsise să ceară discutarea şi votarea în regim de urgenţă a legii. Demisia de onoare nu-i trecuse nimănui prin minte, evident. Când, totuşi, legea a intrat în dezbatere, la presiu­nea societăţii civile, a fost votată în bătaie de joc. Pen­tru a fi declarată neconstituţională, în scurt timp.

2. O altă cauză pentru care lustraţia a eşuat a fost abordarea holistă a legii. Nu poţi pune semnul egal între Mona Muscă şi Dan Voiculescu, de exemplu. Nu poţi incrimina o în­trea­gă categorie profesională. Iar membrii Legisla­ti­vului au ştiut lucrul acesta, cu siguranţă. Şi, cu toa­te acestea, legea a fost lăsată strâmbă, tocmai pen­tru a crea noi motive de polemici, de acuze, de plim­bare a ei pe la comisii, de tergiversare în fond.

3. Şi-a adus aportul său de vină la dezinteresul şi ignoranţa dezvoltate în timp faţă de ideea de lustraţie Statul, adică, tot poli­ti­cienii. În toţi anii aceştia nu au existat strategii coerente de politici publice care să susţină o pe­dagogie a memoriei colective a trecutului comu­nist.Era responsabilitatea Statului român să fie coerent în implementarea politicilor publice de asu­mare a trecutului comunist. Dar puterea în Stat a fost, ani de zile, în mâini de lustrabili.

Aşa se face că reprezentanţi – direcţi şi indirecţi – ai fostei puteri comuniste ori ai aparatului represiv al acesteia sunt constituiţi în reţele de interese care controlează economic, politic şi mediatic România, la peste 20 de ani de la căderea co­munismului. Într-o ţară a cărei naţiune a fost dis­pusă să moară pentru despărţirea de­finitivă de comunism…”

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS