Sfidarea

27 de ani de la Revoluţia din Decembrie. Fără adevăr, fără dreptate. Din cauza unui regim  care a început prin confiscarea Revoluţiei şi a continuat prin crimă, prin mistificarea adevărului, prin deturnarea idealurilor Revoluţiei. Sfidând.

 

Democraţia post-decembristă în România a început cu stângul. Imediat după Revoluţie, nomenclatura – oameni din eşaloanele secundare ale vechiului regim – s-a regrupat rapid şi a confiscat puterea, prin aranjamente de culise, punând bazele unui regim care, deşi ulterior s-a prezentat ca un artizan al statului democratic după 1989, a fost un demolator al său. Un regim care a început prin confiscarea Revoluţiei, prin crimă (până în 22 Decembrie 1989, ziua căderii dictaturii Ceauşescu, Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România consemnează 162 de morţi, alţi 942 de oameni fiind ucişi din 22 până în 27 decembrie, zice-se “de teroriştii lui Ceauşescu”, terorişti neidentificaţi vreodată) şi prin mistificarea adevărului în procesul soţilor Ceauşescu (simulacrul de proces, în care au fost judecaţi în câteva ore şi executaţi, în zi de Crăciun, pentru omorârea a 60.000 de oameni). Un regim care a continuat prin deturnarea idealurilor Revoluţiei – exprimate explicit prin Proclamaţia de la Timişoara, din 11 martie 1990, şi prin manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, din 22 aprilie-12 iunie 1990 –, recurgând pentru aceasta la fratricidul din 13-15 iunie 1990. Un regim care s-a dovedit nedemocratic, de esenţă neocomunistă, antiliberală şi antipluralistă.

Atunci, în zorii anilor 90, s-a închegat sistemul transpartinic, bazat pe compromis şi îndatorare reciproce, urmând apoi consolidarea lui aproape indestructibilă. Oameni din eşaloanele doi – trei ale regimului comunist, ajunşi în funcţii legislative sau executive importante, au dictat o continuitate, de un rafinament pervers, a sistemului comunist. Şi tot ei au reuşit să ascundă secrete cu care, în Decembrie, am ieşit din comunism, secrete ce trebuiau bine tăinuite. O dovadă este cursul Dosarului Revoluţiei. Nefinalizat de aproape 27 de ani!

Este o sfidare la adresa victimelor Revoluţiei şi familiilor acestora – mii şi mii de oameni. Acest dosar a vizat uciderea prin împuşcare a 709 persoane, rănirea, tot prin împuşcare, a altor 1.855 de persoane, rănirea, în alte împrejurări, a 343 de persoane şi reţinerea a 924 de persoane.

O sfidare şi la adresa actului de justiţie în sine. Judecarea acestui dosar, care vizează uciderea câtorva sute de oameni, a fost o bătaie de joc. Pentru că, ani și ani de zile, Parchetul General l-a tergiversat. Pentru că CSM nu s-a autosesizat și nu a verificat ce scurt-circuite sunt în acest dosar, cine și cu ce scop le-a produs. Pentru că un om al cărui nume a fost pomenit ca fiind implicat în evenimentele din Decembrie 1989, de partea celor care au tras, a putut ajunge, la un moment dat, superiorul unor procurori care au anchetat acele evenimente şi care, în octombrie 2015, au decis clasarea dosarului. Mă refer la Tiberiu Nițu, numit, în aprilie 2013, procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asta deși, în toamna lui 2012, în presă apărea informația că dl Niţu clasase dosarele Revoluţiei. Iar în primăvara lui 2013, într-un interviu acordat ziare.com, generalul Dan Voinea readucea în spațiul public informația că, în Decembrie 1989, militar fiind, Tiberiu Nițu a deschis focul asupra mulţimii. O informație pe care însuși dl Nițu o confirma, într-un interviu pentru Adevărul, în 2010, declarând: „Era concepţia aia că se trage din casele din apropiere. Şi când s-a zis foc spre casele alea…, am executat foc! Eu, civilii de pe lângă mine care aveau arme, colegii mei, toată lumea. Am tras acolo, dar nu era nimeni. Atât. Alea au fost singurele momente, în noaptea de 22 spre 23 decembrie. De ce să mint? Aş putea să mint, dar n-am niciun interes să ascund. N-am făcut nimic nelegal, n-am împuşcat pe nimeni, n-am omorât pe nimeni. Cu ce sunt vinovat?” De ce s-a mai tras în noaptea de 22 spre 23 Decembrie 1989 și la ordinul cui, din moment ce regimul Ceaușescu fusese înlăturat, iar soții Ceaușescu erau deja la cazarma de la Târgoviște, unde li se pregătea simulacrul de proces, finalizat în două zile, fără drept de recurs, prin executarea celor doi? Era doar una dintre multele întrebări la care se aştepta răspuns în Dosarul Revoluţiei.

Domnilor procurori şi şefi de procurori, care v-ați bătut joc de Dosarul Revoluției, timp de aproape 27 de ani, sutele de morți, cărora nu le-ați făcut dreptate, vă lasă să dormiți liniștiți? Dar pe dumneavoastră, domnilor de la CSM, care nu ați fost interesați de cauzele tergiversării unei anchete pe durata a mai mult de un sfert de veac?

În rest, ce ar mai fi mai de spus? Că noi, cei care am crezut că Justiţia va face lumină în Dosarul Revoluţiei, am fost naivi. Că ei, epigonii şi purtătorii de interese ai eşaloanele doi – trei ale regimului comunist – care, în Decembrie 1989, prin aranjamente de culise, au confiscat puterea, au ajuns în funcţii legislative sau executive importante şi au construit un sistem bazat pe compromis şi îndatorare reciproce – au învins. Cel puţin, până acum.

Atunci când Justiţia nu devine o formă de memorie, numai memoria poate deveni o formă de Justiţie”. Aceasta este deviza Memorialului Sighet. Asta, se pare, ne rămâne şi nouă de făcut: să nu uităm acel Decembrie şi acei oameni care au murit pentru libertatea noastră.

 

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS