Sabina Fati, după ocolul de 90 de zile în jurul Mării Negre: „Nu cred că Marea Neagră mai e un bun vecin al României”

Jurnalista Sabina Fati şi-a lansat, zilele trecute, la Timişoara, cel mai recent volum, Ocolul Mării Negre în 90 de zile, apărut la Editura Humanitas, în care îşi povesteşte călătoria, de una singură, în jurul Mării Negre, prin Ucraina, Rusia, Crimeea, Abhazia, Georgia, Turcia, Bulgaria. O dovadă  nu doar de jurnalism de mare clasă, ci şi de curaj năucitor.

Am invitat-o la un dialog despre această călătorie a sa, dar şi despre modul în care vede evoluând situaţia geopolitică la Marea Neagră. Mai ales că, spune aceasta, România nu se mai poate baza nici pe Marea Neagră ca bun vecin. Şi avertizează că nu exclude finlandizarea României, prin agenți de influență, prin propaganda care se face chiar  la principalele televiziuni de știri.

 

"Voiam să văd cu ochii mei lumea lui Homer, a lui Putin și a lui Erdogan"

CV Sabina Fati

 

Sabina Fati este o jurnalistă cunoscută şi apreciată pentru analizele şi editorialele ei pe teme politice, diplomatice şi din sfera relaţiilor internaţionale. A fost corespondentul Radio Europa Liberă la Bucureşti, iar acum este redactor-şef adjunct al cotidianului România liberă.

A urmat cursuri de Ştiinţe Politice la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. În 2004 a obţinut titlul de doctor în istorie, cu o teză despre Transilvania, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, din Iaşi, sub îndrumarea profesorului Alexandru Zub. Din 2008 este visiting professor laDepartamentul de Ştiinţe ale Comunicării din  cadrul Universităţii din Bucureşti.

 

Este autor sau co-autor al volumelor Transilvania, o provincie în căutarea unui centru. Centru şi periferie în discursul elitelor politice din Transilvania. 1892-1918, apărut la Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj-Napoca, în 2007, şi Romania in the Gray Zone, national and regional security in Eastern Europe after Madrid, în co-autorat cu Stelian Tănase şi Călin Anastasiu, editat de Societatea Civilă, Bucureşti, în 2004.

 

A participat cu analize în mai multe volume colective, printre care De la post-comunism la pre-tranziţie, coordonat de Victor Bârsan, apărut la Editura Pythagora, Bucureşti, în 1997, şi România în UE. Trei ani de la aderare, scris în co-autorat cu Ovidiu Pecican şi Sergiu Gherghina, apărut la Editura Limes, Cluj-Napoca, în 2010.

 

Sursă CV: Editura Humanitas

Sabina, la doi ani după ce ai bătut, de una singură Drumul Mătăsii, ai plecat, tot de una singură, în jurul Mării Negre, străbătând şapte ţări şi trecând opt graniţe. Cum ţi-a venit ideea acestei călătorii, despre care vorbeşti în acest nou volum, Ocolul Mării Negre în 90 de zile?

E un vis mai vechi de-al meu acela de a merge în jurul Mării Negre. Voiam să văd cu ochii mei lumea lui Homer, a lui Putin și a lui Erdogan. Una dintre întrebările pe care mi le-am pus, o întrebare recurentă, a fost: De ce e tot timpul război în această zonă? Sigur, se poate spune că e război, tot timpul, şi în Orientul Mijlociu sau în alte părţi ale lumii. Dar aici, la Marea Neagră, care e motivul războiului permanent?

 

Şi, după această călătorie, ai ajuns la un răspuns?

Sunt mai multe răspunsuri. Unul dintre ele, pe care îl descoperi străbătând pe pământ perimetrul din jurul mării – cu cât mergi mai încet, cu atât înţelegi mai bine – e acela că oamenii nu se cunosc între ei și nu sunt prea curioși ce se află dincolo de granițe. Noi, spre exemplu, nu suntem mai deloc interesați de bulgari, deşi mergem în vacanţă la ei. Nu suntem curioși să știm ce se întâmplă în Ucraina, în Georgia sau în Abhazia. Şi, în plus, avem istorii dificile, adesea conflictuale. Toţi vecinii Mării Negre au între ei istorii dramatice. Spre exemplu, noi, cu ucrainenii şi cu ruşii, pentru că în al Doilea Război Mondial, România împreună cu Germania au cucerit Crimeea, tot nordul Mării Negre până la Cotul Donului. În drumul lor spre Stalingrad, au omorât bătrâni, femei și copii. Am în carte o poveste incredibilă din Odesa, cu un supravieţuitor din perioada aceea… Deci, avem istorii tragice unii cu alţii şi nu există în regiune idei de reconciliere.

 

„Menținând conflictele, Rusia își conservă monopolul în regiune”

Totuşi, chiar dacă noi, oamenii de rând, nu ne cunoaştem unii pe alţii, nu ne înţelegem, aceste războaie, fie ele şi de uzură, sunt la mâna decidenţilor politici…

În ultimii 50 de ani nu am avut războaie mari. A fost Războiul georgiano-rus, de cinci zile, în 2008. A fost războiul între Georgia şi Abhazia, la începutul anilor 90. Acum doi ani, Rusia a anexat Crimeea de la Ucraina. Pe urmă sunt conflictele înghețate. Avem și un război fierbinte, în Donbas, în estul Ucrainei, între ucrainenii pro-ruşi şi naţionalişti, un război susţinut financiar şi armat de Rusia. Menținând aceste conflicte, Rusia își conservă monopolul în regiune.

 

„Nu e clar câtă vreme SUA vor avea nevoie să aibă o bază militară în România şi, mai ales, de ce”

De ce este atât de importantă Marea Neagră?

Nu e importantă, e o mare periferică, e departe de centrul important al lumii. Noi credem că pe americani îi interesează această regiune, dar dacă te uiţi mai atent, îţi dai seama că acest interes avea legătură cu războaiele din Afganistan şi Irak. Aveau nevoie de o bază alternativă faţă de Turcia, pentru aprovizionare și apoi pentru retragere. Baza de la Mihail Kogălniceanu a fost extrem de utilă. Dar nu e clar câtă vreme SUA vor avea nevoie să aibă o bază militară în România şi, mai ales, de ce.

 

„Crimeea e un loc interesant, frumos, dar un loc în care dispar oameni”

Care dintre cele două călătorii, te-a expus mai multor şi mai mari pericole: cea de pe Drumul Mătăsii sau cea din jurul Mării Negre?

Nu le-aş numi pericole. Am ocolit zonele de conflict – de altfel, nici nu puteam intra acolo, nu mi s-ar fi dat voie. Pe Drumul Mătăsii a trebuit să traversez doi masivi muntoşi: în Pamir am avut unele emoţii. Cu toate că Drumul Mătăsii e mai lung şi trece prin mai multe ţări cu situaţii complicate, dictaturi din Asia Centrală, mi s-a părut mai greu în jurul Mării Negre. Spre exemplu, în Crimeea şi în Abhazia nu există rețele GSM și, deci, nu pot fi folosite telefoanele  mobile. Nici bancomatele nu funcționează pentru carduri externe. Dacă ţi se întâmplă ceva… nu ai cum să dai de veste Eu, de exemplu, am avut un incident lângă Ialta, când am trecut printr-o tentativă de jaf. Dacă rămâneam fără acte, fără bani,  nu ştiu cine mă putea ajuta. Consulul român de la Odesa nu ar fi putut să vină, pentru că nu mai are jurisdicţie asupra Crimeei, iar consulul român din Rostov pe Don nu ar fi putut veni, pentru că orice vizită a lui în peninsulă ar duce implicit la recunoașterea de către București a apartenenței Crimeei la Rusia. Ești, deci, pe cont propriu, te descurci singur. Crimeea, unde e cea mai mare bază militară maritimă a Rusiei, la Sevastopol, e un loc interesant, frumos, dar în acelaşi timp e un loc în care dispar oameni. Periodic dispare câte un tătar tânăr, care nu se mai întoarce niciodată. Minoritatea tătară s-a opus vocal anexării Crimeii, pentru că a avut cel mai mult de suferit în perioada sovietică. Tătarii au fost deportaţi de Stalin în Asia Centrală şi au revenit în anii 90, dar nu şi-au mai putut recupera casele și terenurile. Au fost nevoiți să-și ia viața de la început încă o dată. Încă se duc şi-şi privesc propriile case, în care acum trăiesc ruşii… Disparițiile tinerilor tătari țin sub presiune întreaga comunitate. Nu se ştie niciodată când vine rândul unuia şi de ce.

 

Nu au fost lansate apeluri de atenţionare, de ajutor spre comunitatea internaţională?

Ba, da. În principiu, este un lucru cunoscut, dar  cine ar putea interveni și în ce fel? Rusia e un stat puternic, care îşi stăpâneşte teritoriul. Dacă Rusia vrea să găsească o persoană dispărută, vie sau moartă, o găseşte. Dar aceşti oameni – toţi, bărbaţi şi, în general, tineri – dispar şi nimeni nu-i mai găseşte vreodată. Cu unul dintre ei trebuia să mă fi întâlnit. Chiar înainte să ajung în Crimeea, cel care îmi dăduse contactul mi-a scris: „Ai grijă, Ervin a dispărut. Poate, nu ar trebui să mai mergi acolo.

 

Şi te-ai dus?

Da, pentru că acesta era  unul din scopurile călătoriei, să merg să văd cu ochii mei ce se întâmplă, cum sunt oamenii, ce fac. În toată regiunea aceasta, nu doar în Crimeea, în Rusia în general, senzaţia mea a fost că eram izolată. Aveam contacte, întâlniri stabilite, dar când ajungeam într-un anumit loc, parcă toți cei cu care urma să mă văd plecau simultan din localitate. Am întâlnit mulți oameni drăguţi, cu care am stat de vorbă, de la care am aflat lucruri interesante, dar atunci când ai nişte oameni cu care ai planificat de multă vreme să te vezi şi nu-i mai găseşti, înțelegi că ești izolat.

 

Citeşte şi: „Ocolul Mării Negre în 90 de zile”, carte completă, excepţională

 

În Abhazia sunt alte probleme. E şi foarte greu de ajuns acolo, mai ales dacă vii din Rusia și vrei să traversezi teritoriul abhaz și să ajungi în Georgia. Abhazia e un stat mic, care nu există pe hartă. E o regiune desprinsă din Georgia, iar Georgia nu-i recunoaşte acest statut, considerând.o ca fiind teritoriul ei. Pentru a ajunge din Rusia în Abhazia şi, mai apoi, în Georgia, trebuie să ocoleşti tot Caucazul şi să intri în Abhazia din Georgia, pentru că altfel nu te mai poţi întoarce în Georgia. Abhazii sunt la fel de generoși și primitori ca georgienii. Mi-am făcut prieteni minunați acolo. Mi-a plăcut mult Abhazia. Probabil, e şi cel mai frumos loc din jurul Mării Negre, poate şi din cauză că nu sunt zgârie-norii de la Soci, poate şi pentru că turismul e destul de redus. Pe vremea sovieticilor, aici era raiul pe pământ. Acum, Abhazia e un loc unde se mai văd încă semnele războiului de acum 20 de ani. Nici georgienii, nici abhazii, nu știu de unde a pornit războiul. Am vorbit, de exemplu, cu o femeie care a traversat Caucazul, însărcinată în luna a şaptea, pentru a scăpa de  urgia abhazilor. Îmi spunea că trei săptămâni a durat călătoria ei peste Caucaz, pentru a ajunge în Georgia, şi, în tot acest timp, s-a hrănit cu pâine şi miere primite, de milă, de la ţăranii abhazi. Îmi povestea că vecinii ei, toţi abhazi, i-au spus să fugă, ca să nu o omoare cineva. „Prietenii mei erau toţi abhazi. Nimeni nu ştie cum, dintr-o dată, am ajuns în situaţia asta.”

 

„Sunt ucraineni care îl adoră pe Putin”

Ai sesizat, în aceste ţări, un cult al personalităţii faţă de Vladimir Putin?

Acest cult e vizibil nu doar în spațiul rusesc, ci și în Abhazia sau Ucraina. Sunt ucraineni care îl adoră pe Putin sau măcar îl admiră. Chiar şi o parte din oponenţii lui, cu care am vorbit, îi recunosc anumite merite. Pentru mulţi dintre ei, Putin este omul care a făcut Rusia, din nou, importantă pe harta lumii. Aş spune că în toată această regiune cultul personalităţii este o tradiţie veche. Există tendinţa asta, de personificare a instituţiilor, peste tot în jurul Mării Negre, inclusiv în România, şi în Bugaria.

 

„Cu un pașaport pe care scrie UE eram suspectă în Ucraina”

Oamenii de rând, pe care i-ai întâlnit în acest periplu în jurul Mării Negre, se uită cu admiraţie spre Occident, tânjesc ca ţara lor să susţină aceleaşi valori sau, din contră, au o aversiune faţă de Vest?

Georgienii sunt pro-occidentali până în măduva oaselor. Nu contează că ascultă muzică rusească în cluburi. Abhazii spun: „Noi nu avem ce face. Suntem prea mici. Totuşi, nimeni nu ne poate nega 20 de ani de independenţă.”. Unora le place că sunt în compania ruşilor, altora le-ar fi plăcut să fie cu georgienii, dar acum pare să fie prea târziu.

Turcii de la Marea Neagră sunt foarte conservatori, toate marile orașe din această zonă au votat pro-Erdogan, cu excepţia unei mici localități universitare, Zonguldak, un oraş cu tradiții liberale.

În Ucraina, am avut o poveste dramatică, cu nişte militari. Eram într-un autobuz în care jumătate erau ruşi, jumătate, ucraineni. Şi soldații ucraineni care s-au urcat să facă verificări s-au răstit la mine. O parte dintre călători aveau pașapoarte rusești cealaltă, ucrainene. Eu cu un pașaport pe care scrie Uniunea Europeană eram suspectă. „Bine, dar Ucraina nu e cu UE?”, îl întreb pe soldatul care mă trata sus. „Nu!”, mi-a răspuns. Pe tot litoralul ucrainean de la Marea Neagră am întâlnit oameni mai degrabă pro-ruşi, nemulţumiţi de politica Kievului. Am auzit de două trei ori următoarea replică: „Credeţi că toate oraşele astea pe care le-a făcut Ekaterina cea Mare au fost gândite pentru ucraineni?

 

Pentru situaţia asta din Ucraina Occidentul are vreo vină?

Probabil că Occidentul are o oarecare responsabilitate. Nu e clar dacă Vestul a făcut un experiment în Ucraina sau dacă lucrurile au scăpat de sub control.  Acum Ucraina e un stat  aproape eşuat. A pierdut Crimeea și Donbas: dintr-o ţară stabilă, a devenit o ţară vulnerabilă. Occidentalii au socotit greșit, fiindcă Ucraina nu a fost niciodată ca România, unde, înainte de integrarea în UE, 80 la sută dintre oameni îşi doreau aderarea la UE. În Ucraina nu a fost niciodată o majoritate pro-vestică. Nici în Republica Moldova. Nu poţi occidentaliza în mod forțat o țară atât de mare ca Ucraina.

 

„În ziua puciului din Turcua, am avut o întâlnire cu un înalt ofiţer al Armatei turce”

În Turcia, ai prins lovitura de stat în prime-time. Te-ai şi întâlnit acolo şi cu ofiţeri ai Armatei turce…

Chiar în ziua puciului, am avut o întâlnire întâmplătoare. Un înalt ofiţer – neimplicat în puci, că altfel nu era la discuţii cu mine, la ora 22.30, când colegii lui încercau să dea lovitura de stat – îmi spunea că ceea ce se întâmplă în Armată nu e bine, nu e în favoarea Turciei. Că serviciile secrete, în majoritate, îi urmăresc pe ei, militarii, în loc să se ocupe de securitatea ţării. Vedem în continuare câte atentate reuşite au avut loc în Turcia. Poate și fiindcă majoritatea militarilor de carieră, cu experienţă sunt la închisoare sau trimişi la pensie şi au rămas în activitate doar cei care îl idolatrizează pe Erdogan, dar care nu au nici experiența, nici capacitatea să înţeleagă lucrurile.

Despre încercarea de lovitură de stat, un fost înalt ofiţer al Armatei turce, care are experienţa loviturilor anterioare de stat, îmi spunea: „Noi, Armata, când dăm o lovitură de stat, nu o dăm în prime-time, o dăm când ţara doarme, iar până dimineaţa rezolvăm tot: preşedintele, şefii serviciilor secrete sunt la închisoare. Aceasta nu e o lovitură dată de militari.” În  multe localităţi la Marea Neagră prin care am trecut, mulţi oameni se îndoiau că acea lovitură ar fi fost reală.

 

„România nu are o strategie serioasă pentru zona pontică”

Punând cap la cap informaţiile pe care le-ai cules în această călătorie şi analizele tale de până acum, crezi că este posibil ca Rusia să devină, la un moment dat, mai puternică decât NATO, în zona Mării Negre?

Cred că în acest moment, la Marea Neagră, Rusia e mai puternică decât NATO, pentru că Alianţa Nord-Atlantică este foarte puţin prezentă aici. E prezentă prin forța maritimă a Turciei, două fregate româneşti şi mici vase militare bulgărești.

Apoi, la Marea Neagră, România e singurul stat care nu privește cu prietenie spre Rusia. Țara e înconjurată de state care caută prietenia Rusiei, iar la Marea Neagră, Turcia şi Bulgaria sunt dependente energetic de Rusia, fiind nevoite să fie în relaţii de amiciţie Moscova. Cu toate acestea, România nu are o strategie serioasă pentru zona pontică. Probabil, totul va depinde de felul în care SUA se vor poziţiona faţă de Rusia. Am văzut că unii analişti cu influenţă la Washington spun că SUA nu au ce câştiga fiind, în acest moment, în opoziţie, într-un conflict rece cu Rusia

 

„Nu exclud finlandizarea României, prin agenți de influență, prin propaganda care se face chiar  la principalele televiziuni de știri”

Dacă această idee, va deveni o politică asumată a noii administraţi americane, ce mişcare strategică ar trebui să facă România?

Dacă păstrăm Parteneriatul Strategic cu SUA, ar trebui să ne coordonăm politicile cu Washington-ul şi atunci, ceea ce mi se pare a fi normal, ar fi să avem o relaţie pragmatică cu Rusia, dar nu înainte să fie rezolvată chestiunea Crimeei. Anexarea peninsulei e un precedent periculos pentru o regiune care a avut de suferit 50 de ani sub cizma URSS. Ridicarea sancțiunilor împotriva Rusiei nu trebuie să aibă loc înainte de clarificarea acestei anexări.  Dincolo de aceste probleme, România trebuie să gândească o relație precaută, pragmatică și inteligentă cu Rusia.  În acest moment, România nu are niciun fel de relații cu Rusia, dar nici această soluție nu e normală. Ignorarea unei mari puteri pe care o ai în vecinătate nu poate fi o strategie.

Nu cred, pe de altă parte, că Rusia ar putea deveni violentă cu România. Nu exclud însă eventualitatea unei finlandizări, prin agenți de influență, prin politici făcute pe dedesubt, prin propaganda care se face, pe neobservate chiar  la principalele televiziuni de știri. Depinde în mare măsură de decidenții politici să ne păstrăm orientarea Occidentală.

 

Specialişti în politică externă afirmă că, în noul context, România ar trebui să-şi asume rolul de lider regional în Europa de Sud-Est. O idee fezabilă?

Eu văd că, momentan, România nu are o strategie clară pe politică externă pentru ea însăşi, nicidecum pentru regiune. Nu am văzut să fie cu adevărat modificată Strategia României la Marea Neagră, după anexarea Crimeei. Nu cred că avem nici capacitatea, nici posibilitatea, nici viziunea şi, pare-se, nici interesul să transformăm țara într-un lider regional; nu am văzut nicio iniţiativă în acest sens. Din păcate, România nu a reuşit nici măcar să pună în practică planul privind înființarea unei flote NATO la Marea Neagră, în care să se coordoneze cu Turcia și Bulgaria. Cred că ne lipseşte ceva. Poate fi o problemă care vine din istorie – noi nu avem prieteni în regiune din cauză că n-am reușit să ne reglăm istoria și nu am știut când și ce gesturi săfacem față de vecinii noștri. Ce fel de reconciliere am făcut, în ultimii 25 de ani, cu vecinii noştri? I se atribuie lui Titulescu aprecierea că România are un singur vecin bun: Marea Neagră. Nu cred că mai e valabil.

 

Ai în plan o călătorie similară?

Da, am câteva idei, dar până nu ajung să devină concrete, nu vorbesc despre ele.

 

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

 

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS