Să nu ne mulţumim cu scurte victorii de etapă

Melania-CInceaPentru ca Statul să nu mai fie captiv al găştilor politice şi al clientelei lor, pentru a descuraja abuzul de putere, indiferent de forma lui şi de personajele care recurg la el, este nevoie să reacţionăm ori de câte ori situaţia o cere. Nu numai după situaţii-limită, nu doar în contextul unei puternice emoţii colective.

 

Respingerea de către Senat a cererii DNA de începere a urmăririi penale faţă de Gabriel Oprea, în dosarul privind moartea poliţistului Bogdan Gigină, anunţă să scoată în stradă, în mai multe oraşe din ţară, mii de oameni. Care vor cere ca Justiția să fie lăsată să-și facă treaba, iar Gabriel Oprea să fie cercetat și judecat. Adică, cer o stare de normalitate.

Acest vot din Senat a mobilizat, de data aceasta, şi DNA, şi CSM.  Procurorul-şef al DNA a recurs chiar la un mesaj emoţional – „Este un vot politic care blochează justiţia. O mamă rămâne să aştepte” –, iar CSM ar pregăti o sesizare la CCR. 

Ar fi fost, însă, remarcabil şi, probabil, mult mai eficient ca lumea să se fi mobilizat la proteste, iar cele două instituţii să fi avut luări de poziţie tranşante şi să fi recurs la astfel de decizii după fiecare derapaj similar al majorităţii parlamentare; au fost foarte multe în acest mandat. Pentru că un act de justiţie nu trebuie blocat, mai ales de către o altă putere a statului, indiferent de infracţiunea sau de persoana pe care o vizează.  Or, nu am auzit de sesizări ale CCR după fiecare piedică pe care aceeaşi garnitură parlamentară a pus-o actului de justiţie, după fiecare substituire a Puterii legislative în Putere judecătorească, deci după  fiecare încălcare a Constituţiei. Poate, dacă ar fi fost, nu am fi ajuns aici. Poate.

Ceea ce e cert este că sunt ani de zile de când, în virtutea unei fraternizări făcute pragmatic, prevăzător, în Parlament se face abuz de imunitate, de când se face bâlci cu prevederile constituţionale. Ani de zile de când se invocă fals şi se recurge forţat la protejarea imunităţii unui parlamentar, adică în alte situaţii decât cele prevăzute de Constituţie. Ani de zile, de când unii parlamentari îşi arogă dreptul de a da verdicte de nevinovăţie, atunci când Parchetul le solicită ridicarea imunităţii vreunui coleg de-al lor. Decizând când şi dacă Justiţia poate începe urmărirea penală sau analizând probe ale procurorilor şi dându-le, ori nu, notă de trecere. Sub pretextul imunităţii, mulţi dintre aleşi au ajuns să dezbată legalitatea unor cauze penale, să se pronunţe asupra calităţii probelor dintr-un dosar, transformând Parlamentul din for legislativ în for judiciar şi încălcând principiul separaţiei puterilor în stat, legea fundamentală adică.

Scriam încă de acum doi ani că situaţia se va perpetua atâta timp cât la CCR nu este atacat însuşi modul în care imunitatea unui parlamentar este protejată în alte situaţii decât cele prevăzute de Constituţie, cât nu este atacată această falsă instanţă de judecată în care s-a erijat Parlamentul. Pentru că, la art. 72, privind imunitatea parlamentară, Constituţia spune clar că „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot pecheziţionaţi, reţinuţi, sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”. Deci, din textul constituţional rezultă limpede că imunitatea priveşte opiniile exprimate de la tribuna Parlamentului, de exemplu, nicidecum acte de corupţie sau alte infracţiuni care nu au tangenţă cu voturile lor ori cu opiniile politice exprimate.

În legea fundamentală nu se spune niciunde că Parlamentul, printr-una din Camerele sale, este cel care judecă. Nici că Parlamentul are răspunderea urmăririi penale. Nici că Parlamentul trebuie să ancheteze el însuşi o faptă a unui parlamentar, intrată în atenţia procurorilor. În ciuda acestei prevederi clare a legii fundamentale, parlamentarii şi-au permis de n ori să ignore Constituţia şi să abuzeze constant de imunitate. Şi au făcut-o şi o vor mai face-o din două motive:

1. Pentru că prin Regulamentele de funcţionare ale celor două Camere, s-au pus practic deasupra Constituţiei. „Senatorii se bucură de imunitate parlamentară pe toată durata exercitării mandatului” au decis tot ei, stipulând acest aspect la alin. 1 al art. 172 din Regulamentul Senatului. Fără să detalieze condiţiile în care se bucură de imunitate. Nici situaţiile în care îşi pot pierde această protecţie în faţa Justiţiei. Şi deputaţii au recurs la măsuri similare pentru a ţine piept Justiţiei. Primul articol al secţiunii „Imunitate parlamentară” din Statutul deputaţilor dovedeşte că, şi pentru ei, legea fundamentală este maculatură: „Deputaţii se bucură de imunitate parlamentară de la data eliberării certificatului  doveditor al alegerii, sub condiţia validării”. Mai mult, îşi subliniază dreptul de a ignora prevederile constituţionale, de a se autoplasa deasupra puterii judecătoreşti. Prin alin. 3 din art.193 şi-au conferit dreptul de a se amesteca în treburile Justiţiei şi de a decide dacă probele aduse de procurori sunt bune sau nu, dacă există sau nu „motive temeinice”, dacă acestea plac sau nu şi abia apoi aprobă, ori nu, cererea de ridicare a imunităţii parlamentare.

2. Pentru că nimeni nu-i poate trage la răspundere pentru acest derapaj. Nici măcar de electorat nu pot fi sancţionaţi, întrucât că se ascund sub votul secret.

Era, repet, firesc şi, probabil, mult mai eficient ca lumea să se fi mobilizat la proteste, iar voci autorizate din Justiţie să fi avut luări de poziţie tranşante şi să fi recurs la astfel de decizii de mai multe ori până acum, nu doar în anumite situaţii. Cum s-a întâmplat, de exemplu, la protestele de după tragedia de la Colectiv, când zeci de mii de oameni au manifestat împotriva corupţiei, a abuzurilor, a dispreţului ciocoiesc pe care reprezentanţii Puterii l-au afişat faţă de popor. Majoritatea acestor oameni care, prin protestul lor, au dărâmat un Guvern au fost scoşi în stradă doar de o emoţie colectivă extrem de puternică, de tragedia de la Colectiv. Câţi s-au arătat deranjaţi, de-a lungul anilor, de derapajele comise sau dirijate de oameni ai Puterii? De tentativa de lovitură de stat din vara lui 2012, de frauda de la referendumul din aceeaşi vară, de „marţea neagră”, de abuzul de imunitate, în formă continuată, de sfidarea Constituţiei, de suita de plagiate de la vârful Puterii, de susţinerea pe faţă şi fără jenă de către Putere a propriilor corupţi, de croşeele aplicate Justiţiei care îi deranja, de închiderea, în octombrie 2016, a dosarului Revoluţiei. Câţi au ieşit în stradă să protesteze împotriva lor?

Ceea ce trebuie să conştientizăm este că, pentru a curăţa această zgură din viaţa noastră, pentru ca Statul să nu mai fie captiv al găştilor politice şi al clientelei lor, pentru a descuraja abuzul de putere, indiferent de forma lui şi de personajele care recurg la el, este nevoie să reacţionăm ori de câte ori situaţia o cere. Nu numai după situaţii-limită, nu doar în contextul unei puternice emoţii colective. Asta, dacă vrem într-adevăr să contribuim la sănătatea sistemului democratic și la consolidarea statului de drept. Altfel, vom avea doar scurte sau chiar iluzorii victorii de etapă.

 

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS