Mircea Mihăieş: „Dacă, după ce-mi va lectura cartea, un singur cititor va fi interesat de «Ulysses», mi-am atins scopul”

mircea-mihaies-foto-romania-liberaCu câteva ore înainte de lansarea, la Timişoara, a celui mai recent volum al lui Mircea Mihăieş, Ulysses. 732 – pe care scriitoarea Adriana Babeţi îl ca fiind „un roman total, o capodoperă” – l-am invitat pe autor la un dialog.

Un dialog despre această nouă carte – prima încercare în România a unei istorii exhaustive a celei mai celebre cărţi de proză scrise în limba engleză, în secolul XX: Ulysses, de James Joyce. Despre geneza şi structura volumului. Despre modul în care se citeşte Ulysses-ul joycean – una dintre preferinţele livreşti ale lui Marilyn Monroe. Despre motivele pentru care ar trebui să citim capodopera lui Joyce, de care nu puţini fug. Dar şi despre unul dintre proiectele viitoare ale lui Mircea Mihăieş, care are legătură cu încercarea sa de a afla ce e în mintea unei femei.

 

„Titlu cărţii e o exprimare a exasperării mele”

CV Mircea Mihăieş

 

Mircea Mihăieş este profesor de literatură engleză şi americană la Universitatea de Vest din Timişoara şi redactor-şef al revistei Orizont.

 

Între 2005 şi 2012 a fost vicepreşedinte al Institutului Cultural Român.

 

A publicat 14 volume, dintre care unul în co-autorat: „De veghe în oglindă” (1989), „Cartea eşecurilor. Eseu despre rescriere” (1990), „Femeia în roşu” (1990, în colaborare cu Adriana Babeţi şi Mircea Nedelciu), „Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea” (1995), „Victorian Fiction” (1998), „Masca de fiere” (2000), „Atlanticul imaginar” (2002), „Scutul lui Perseu” (2003), „Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen” (2005), „Metafizica detectivului Marlowe” (2008, tradus în Statele Unite în 2014), „Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W.” (2009), „Ultimul Judt2 (2011), „Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha” (2012), „Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător” (2014).

 

De asemenea, a publicat şi şase volume şi în colaborare cu Vladimir Tismăneanu: „Balul mascat” (1996), „Vecinii lui Franz Kafka, Romanul unei nevroze” (1998), „Încet spre Europa” (2000), „Schelete în dulap” (2004), „Cortina de ceaţă” (2007) şi „O tranziţie mai lungă decât veacul2 (2011).

 

A primit de patru ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

 

(Sursă CV: Editura Polirom)

Începeam peultimul interviu cu dumneavoastră, în ianuarie 2015, întrebându-vă: „La ce lucraţi?” Mi-aţi răspuns: „La o carte despre o carte.” Era vorba despre Ulysses, 732, volumul de peste o mie de pagini, pe care îl lansaţi azi (miercuri, 19 octombrie – n.r.). Când şi cum s-a cristalizat ideea acestei exegeze, a acestui roman despre un roman? Cât aţi lucrat la acest volum, cu tot cu documentare?

Mă tentează un răspunsul de genul „de când mă ştiu”. Ideea scrierii unui volum despre Joyce a apărut cândva prin anii 80 – nu aş putea să localizez exact –, când am scris împreună cu Adriana Babeţi, pentru revista Orizont, un articol despre întâlnirea lui Joyce cu Proust. Atunci mi-a venit ideea unei cărţi, dar ani de zile nu am scris-o.

Deci, Joyce este un scriitor care mă interesează din cele mai vechi timpuri. Din adolescenţă voiam să citesc Ulysses. Am încercat de mai multe ori, dar a fost un eşec. Mi-am revenit apoi şi am început să mă prind că e o carte care nu poate fi citită aşa cum i-ai citi pe Dostoievski, pe Tolstoi, pe Marquez, pe Llosa, că e o carte care necesită pregătire şi documentare prealabilă, o carte extrem de complicată, extrem de complexă şi ea depăşeşte, din multe puncte de vedere, spaţiul unei cărţi propriu-zis literare.

Revenind la ce m-aţi întrebat, cartea asta am scris-o în trei ani şi jumătate, timp în care doar asta am făcut. Cuiva care m-a întrebat ce am făcut în ultimii cinci ani i-aş răspunde în felul acesta şi, de fapt, nu ar fi un răspuns original. În momentul în care cineva i-a luat lui Joyce un interviu despre perioada războiului – vorbim de Primul Război Mondial – şi l-a întrebat „Ce aţi făcut în timpul războiului?”, el spus: „Am scris «Ulysses»”. Deci, sunt al doilea care face lucrul acesta. Slavă Domnului că nu sunt războaie atât de atroce în jurul nostru, deşi e o stare permanentă de semi-război, dar ea nu se vede în ceea ce scriu.

Am încercat să fac un roman al romanului, o poveste a acestei cărţi extrem de complicate şi în care să îl conduc pe eventualul cititor în misterele care înconjoară atât facerea ei, cât şi publicarea şi destinul ei de după publicare. E, sigur, şi o carte de critică şi istorie literară, pentru că încerc să interpretez textul.

 

De ce Ulysses, 732?

Multă lume mă întreabă ce-i cu acest titlu. E vorba despre o exprimare a exasperării mele. În momentul în care scriam cartea, mi-am dat seama că ea se „umfla” foarte mult – nu a fost proiectată la aceste dimensiuni – şi îmi dădeam seama că foarte multe din lucrurile pe care le spun sunt ori discutabile, ori atât de neînsemnate încât orice aş spune nu adaug nimic cărţii ca atare. Şi am ajuns la concluzia că singurele lucruri certe despre această carte sunt titlul, numărul de pagini al ediţiei originale, editura, locul în care a apărut. Dar nu puteam să le prind pe toate pe copertă şi aşa am rămas cu această sugestie: Ulysses, o carte de 732 de pagini.

 

Spuneţi că aţi scris-o, având în minte trei forme geografice: o peninsulă, un arhipelag şi o insulă. Care este legătura?

Afirmaţia mea are în vedere o afirmaţie a lui Joyce, care spunea, într-o scrisoare către un prieten, că atunci când a scris o carte extrem de detaliată a Dublinului, capitala Irlandei, a pus în ea atâtea amănunte în aşa fel încât, dacă printr-o catastrofă geografică, istorică ar dispărea Dublinul, cineva să fie capabil să reconstituie oraşu din cartea lui. Şi, într-adevăr, din punct de vedere topografic, toponimic, e o carte foarte bogată.

Şi scriind această carte, mam lăsat într-un fel influenţat de Joyce; tot o formulă geografică am adoptat şi eu. Cele trei forme geografice pe care le am în minte corespund celor trei părţi ale romanului. Este o peninsulă, pentru că vedeam legată Irlanda de Italia, locul în care Joyce a scris o mare parte din carte, o carte foarte mediteraneană. Apoi este un arhipelag şi mă refeream aici la structura cărţii alcătuită din 18 „insule” care funcţionează, sigur, şi independent, dar ele sunt înglobate într-o formă foarte atent studiată. Şi, finalmente, am avut în vedere o insulă, o insulă plutitoare, pentru că îmi trebuia un final în care să găsesc o poziţie din care să mă uit la toate aceste lucruri; există o lucrare faimoasă a lui Magritte, Castelul din Pirinei, pe care o aveam în minte. Asta constituie încercarea mea de a înţelege ce s-a întâmplat după 1984, când un grup de cercetători, universitari germani au încercat să facă o ediţie corectată a lui Ulysses, pentru că, dată fiind istoria foarte complicată a romanului, în toate ediţiile erau foarte multe greşeli, de la cele de tipar până la lucruri spuse greşit. Deci, asta e partea geografică a cărţii.

 

„Mi-am asumat riscul ca unii să spună «Vai, Mihăieş promovează obscenitatea»”

De la o primă privire aruncată peste acest nou volum al dumneavoastră am sesizat expresii, cuvinte nonconformiste, care nu vă caracterizează. În capitolul „Arhipelagul hibernian”, de exemplu, scrieţi despre marea de culoarea verde-flegmă, despre redactorul-şef care înjură birjăreşte, despre Molly Bloom care iubeşte din toate poziţiile…

Evident, nu mă caracterizează pe mine acest gen de limbaj şi trebuie luat ca un fel de dialog ironic cu foarte multe dintre acuzaţiile de obscenitate şi de pornografie care i-au fost aduse lui Joyce. În afară de asta, sunt titluri care îmi aparţin şi citate explicit pornografice din corespondenţa lui Joyce, de pildă, sau din unele părţi ale romanului, care i-au creat lui Joyce, de-a lungul vremii, mari probleme, în spaţiul anglo-saxon. Nu poţi, deci, interpreta altfel o carte care e revoluţionară, inclusiv la nivel de limbaj, care stabileşte un fel de democraţie radicală, în care toate cuvintele au drept să existe în spaţiul cultural. Joyce a luptat împotriva pudibonderiei, a fost un iconoclast, a fost împotriva instituţiilor statale – de la Biserică până la căsătorie nu a recunoscut nimic din acestea ca fiind lucruri obligatorii sau de la sine înţelese. Prin urmare, ocupându-mă de un roman atât de problematic, e clar că eu însumi am intrat în zona problematicului şi mi-am asumat un risc ca unii să spună „Vai, Mihăieş însuşi a devenit un fel de pornograf sau promovează obscenitatea.”

 

„În următoarea carte, încerc să aflu ce e în mintea unei femei”

Următoarea carte la care lucraţi deja îi e dedicată lui Molly Bloom. Deci, veţi continua povestea lui Ulysses.

Da şi nu, pentru că aceasta este o carte cu capac pe ea. După ce am încheiat-o, căutam nişte citate în roman şi am „căzut” pe capitolul ultim al lui Ulysses în care auzim, pe parcursul a 50 – 70 de pagini, doar vocea lui Molly Bloom. Parcurgându-le, mi-am dat seama că văd foarte multe lucruri care, deşi îmi ziceam că am făcut o lectură foarte atentă, îmi scăpaseră. Şi tot răsfoind, tot notându-mi-le, a apărut ideea aceasta de a scrie o carte doar despre personajul feminin al romanului, Molly Bloom este un personaj absolut fabulos. Va fi o carte mult mai mică, voi scrie mult mai lent, mai relaxat decât am scris Ulysses. 732. Ideea a apărut, cum spuneam, de la sine, deşi înainte aveam ideea unei cărţi despre câteva personaje feminine care îmi plac foarte mult: Anna Karenina, Ema Bovary, Eula Varner şi ar fi intrat şi Molly Bloom. Dar ea s-a detaşat.

 

În jurul cărei idei veţi construi filonul acestei cărţi?

A unei idei foarte simple. Încerc să aflu ce este în mintea unei femei.

 

Grea misiune…

Da, cred că e una din cele mai dificile misiuni pe care şi le poate asuma cineva. Ea e pentru mine un pretext, un element de investigaţie. Personajul este, într-adevăr, de o complexitate extraordinară, e femeia absolută – Joyce aşa a şi gândit-o –, ea având toate identităţile posibile, de la cea de mamă, de zeiţă, de întrupare a pământului până la cea de amantă, femeie obsedată de sex şi aşa mai departe. Toate se regăsesc în acest personaj uluitor care e Molly Bloom.

 

„Ulysses e una din cărţile care sfidează ideea de fast-food al lecturii”

mircea-mihaies-si-james-joyce-foto-arhiva-personalaMulţi nu au răbdarea să parcurgă până la capăt romanul lui Joyce, considerându-l ba o carte plicticoasă – o poveste de o zi relatată în peste 700 de pagini –, greoaie, mustind de alegorii, ba elitistă. Pe dumneavoastră vă fascinează, e limpede. Prin ce anume?

Iniţial, în adolescenţă, m-a fascinat prin toate aceste lucruri. Asta fusese şi percepţia mea, că e o carte care nu poate fi citită. E o carte care pune foarte multe piedici cititorului, o carte în care se schimbă mereu punctul de vedere, vocile, înăuntrul cu înafara, nu ştii care sunt cuvinte rostite sau doar gândite de personaj. Şi atunci, trebuie să ai lectură foarte atentă şi foarte lentă. E una din acele cărţi care sfidează ideea de fast-food al lecturii; nu e o carte pe care să o poţi citi în aeroport. Pentru a o citi îţi trebuie o anumită stare şi o anumită informaţie, dat fiind că are foarte multe chei, un foarte amplu background de evenimente şi istorice, şi sociale, şi morale, şi filosofice, pe care trebuie să le identifici.

Prin cartea mea, vreau să fiu şi un fel de ghid pentru cititor; chiar dacă e atât de voluminoasă – peste o mie de pagini, format mare –, cred că nu am făcut-o atât de dificilă şi de inaccesibilă încât să sporească dificultatea şi scârba de Joyce, ci din contră, încearcă să deschidă nişte uşi înspre Ulysses, această carte cu adevărat mare. Iar lucrul acesta poate fi dovedit nu numai făcât analiză de tip estetic, ci şi prin influenţa covârşitoare pe care a exercitat-o, încă din prima clipă, asupra a  generaţii de scriitori. Ea reprezintă un sfârşit de lume şi un început de lume. Într-un fel, a îngropat proiecţia literaturii realiste şi a propus un fel de realism psihologic, în care accentul e pus pe psihologie, pe analiză, pe înţelegerea fiinţei umane. E o carte a minţii umane, dar şi a corpului. Fiecare capitol a fost gândit de către Joyce în aşa fel încât să corespundă unui organ al corpului omenesc – de la inimă, la pântece, la membre, până şi structura circulaţiei sângelui e reprezentată –, ceea ce a determinat ca fiecare dintre aceste episoade să fie construite într-un fel specific. Deci, o carte care se poate citit şi pe orizontală, dar mai ales pe verticală, mergi în profunzime cu lectura.

 

„Ulysses e o variantă modernă a Odiseei lui Homer, dar într-o oglindă răsturnată”

De câte ori aţi lecturat-o?

Cap-coadă, de patru – cinci ori. Şi o recitesc periodic, anual, pentru că, de vreun sfert de secol, predau la facultate. Acum, sigur că în momentul de faţă eu nu mă mai uit la acţiune, pe care o ştiu foarte bine, ci de fiecare dată mă interesează altceva. De exemplu, relaţia între anumite personaje. Sau modul în care rezolvă Joyce problema vocii care vorbeşte în anumite capitole. Ori relaţiile cu alte cărţi pe care le-a inspirat, după cum Ulysses însuşi a fost inspirat de Odiseea lui Homer; e o variantă modernă a acelui roman, dar într-o oglindă răsturnată. Tot ceea ce reprezenta acolo lucruri demne de a fi urmate, la Joyce sunt banale, ţin de viaţa de zi cu zi, personajele nu sunt eroi. Odiseu sau Ulise e unul din marile personaje ale antichităţii, în timp ce Leopold Bloom e întruparea omului oarecare. Soţia lui, Molly Bloom, care e o Penelopă – pentru că,într-adevăr, o zi întreagă îl aşteaptă să se întoarcă –, nu e modelul credincios, ci, dimpotrivă, nu se gândesşte decât la cum să-şi înşele soţul. Corepondenţele există, chiar dacă sunt inverse.

 

Cum aţi perceput ultima lectură a lui Ulysses, faţă de prima? Ce v-a revelat în plus?

Prima lectură, în adolescenţă, a fost un eşec. Am abandonat cartea după câteva zeci de pagini. Prima dată când am citit-o a fost în perioada în care intrasem la facultate. Ultima lectură a fost de tip detectivistic. Nu mă mai interesau acţiunea, personajele, mă interesa să văd ce află în profunzimea acestei cărţi. A fost o lectură foarte lentă; am avut cumva două feluri de lectură, cap-coadă, iar apoi, coadă-cap, nu în sensul în care am luat-o de la ultimul capitol spre primul, ci în sensul în care că, după ce mi-am fixat principalele idei şi termenii de analiză, m-am concentrat foarte puternic pe fiecare episod în parte. Am încercat o lectură la nivelul paginii – e senzaţia pe care o ai când creşte iarba foarte mică: nu o vezi, dar dacă pui degetele, o simţi.

 

„Marilyn Monroe e şi ea un personaj în cartea mea”

Aţi invocat, în câteva contexte, o celebră poză din 1955, care a surprins-o pe Marilyn Monroe ţinând în poală un exemplar din Ulysses. Şi aţi opinat că e exclusă o înscenare sofisticată a acelei fotografii, dat fiind că, spuneţi tot dumneavoastră, diva avea constant asupra ei cartea lui Joyce. În mintea multora, există percepţia că o femeie frumoasă nu poate citi un roman elitist, aşa cum e perceput Ulysses

Nu. Există prejudecata că Marilyn Monroe nu ar fi putut citi. Femeile frumoase pot să facă foarte multe lucruri.

Marilyn Monroe este şi ea un personaj în cartea mea, în câteva pagini. M-am documentat mult pe această temă, fiind un mare admirator al ei. E una dintre cele mai enigmatice femei despre care ştiu. Am citit biografii ale ei, i-am citit volumul de scrieri, găsit după moartea ei. Să nu uităm că a trăit într-o lume intelectuală, a fost prietenă cu mulţi scriitori importanţi, a fost foarte apropiată de Truman Capote, de Carl Sandburg, de pildă, a fost măritată cu un mare scriitor, Arthur Miller, şi a rămasşi biblioteca ei –vândută după moartea sa –, care conţinea literatură de foarte bună calitate. Problema ei era că a fost o persoană nevrotică într-un mod excesiv, ceea ce a dus-o şi la sinucidere, dar, cum spuneam, ea citea literatură de foarte bună calitate.

 

Citeşte şi: Mircea Mihăieş: „Şi în ţările civilizate există literatură de gunoi, numai că nu e mainstream, cum e în România”

 

Mie mi-a prins foarte bine acea fotografie, făcută întâmplător – se vede că e nepregătită, nu e fardată, are părul răvăşit, nu arată a acea vampă pe care o ştim. De ce? Pentru că în mintea mea se lega de un transfer important care s-a produs dinspre literatura aşa-zis înaltă şi literatura populară, de consum. Şi e chiar una din tezele mele: cu puţin efort, Ulysses poate fi citit. Iar Marilyn Monroe îmi foloseşte ca argument al acestei teze. Tocmai ea, unul din stâlpii culturii populare – ce e mai popular decât filmul, decât filmele uşurele în care a jucat?– este, iată cititoare de Ulysses. Şi atunci cred că se poate face un transfer între cultura populară şi cultura înaltă. De fapt, nici nu cred că există cultură înaltă, există literatură bună şi literatură proastă. Dar Marilyn Monroe cred că e un bun canal de circulaţie între cele două domenii, între cele două enigme: de ce citim literatură uşoară, care doar să ne încânte pe moment, şi de ce citim literatură dificilă, care ne creează probleme?

 

„Sunt foarte multe motive pentru care «Ulysses» trebuie citită”

Din postura profesorului universitar, cu ce argumente aţi pleda pentru a convinge un student să citească Ulysses?

Vă invit peste câteva săptămâni la cursuri. În luna noiembrie, conform programării, mă ocup de James Joyce şi veţi vedea ce le spun studenţilor. Am câteva argumente serioase, dar cred că cel practic e cel mai bun.

 

Mă gândesc că aceste argumente ar fi utile şi pentru unii acei cititori ai acestui interviu, care nu au citit Ulysses

Cartea pe care am scris-o acum e o pledoarie pentru lectura lui Ulysses şi, aşa cum spuneam într-un alt interviu, dacă un singur cititor, după ce-mi va lectura cartea, va fi interesat de Ulysses, înseamnă că mi-am atins scopul major.

Sunt foarte multe motive pentru care ea trebuie citită. Dacă vă simţiţi snobi – eu nu-i dispreţuiesc pe snobi, cred că au un rol foarte important de a menţine o anumită tensiune culturală, solcială – , citiţi-l pentru a vă cultiva snobismul. Dacă vă place pornografia, citiţi cartea, pentru că veţi găsi din abundenţă exemple de limbaj, de situaţii. Dacă vreţi să identificaţi tehnicile complexe ale unui roman polifon, cum e Ulysses, citiţi-l, de asemenea. Dacă vreţi să vedeţi cum funcţionează relaţiile de cuplu, cum poate fi cineva îndrăgostit simultan de mai multe persoane, citiţi acest roman. Sunt doar câteva motive care mi-au venit în minte. Dar sunt multe altele.

 

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS