„Decesul” prin privatizare a fostei întreprinderi de conserve de legume şi fructe Fructus nu a fost elucidat nici până în prezent, în condiţiile în care federaţiile sindicale timişene au atras atenţia de nenumărate ori guvernanţilor că nu este în regulă să se închidă o astfel de întreprindere considerată extrem de importantă pentru agricultura locală.

Regrete tardive

Ministerul Agriculturii, prin reprezentanţii săi, recunoaşte acum, tardiv, că a fost o imensă greşeală înstrăinarea şi închiderea marilor fabrici de conserve de legume şi fructe din ţară. Existenţa acestor unităţi ar fi stimulat agricultura, prin contracte ferme, ar fi rezolvat cazurile de supra-producţie din ultimii ani, care au dus la aruncarea a tone de legume şi fructe şi, nu în ultimul rând, ar fi adus bani frumoşi la buget din export.

Deşi când e vorba de export de produse alimentare, abordarea este nu o dată ironică, raportată la exportul de acest tip de dinainte de 1989, nu este deloc o glumă faptul că şi în acest an, în cadrul unor expoziţii internaţionale prestigioase, cum este „Săptămâna Verde”, de la Berlin, reprezentanţii Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale s-au întâlnit cu directorii regionali şi cei ai unităţilor din statele federale ale unor importante lanţ de hypermarketuri vest-europene, care s-au arătat foarte interesaţi de încheierea unor contracte cu producători autohtoni de conserve de legume şi fructe, impresionaţi de calitatea produselor româneşti.

În acest context în care, cu un lanţ de unităţi de stat similar celui desfiinţat în ani marilor privatizări, Statul român ar fi putut să devină unul dintre cei mai importanţi exportatori de legume şi fructe din estul Europei, atrăgând sume considerabile la buget. O resuscitare a acestor unităţi este însă imposibilă acum pentru că, la fel ca în cazul unităţii timişorene Fructus, ele nu mai există fizic.

Un deces asistat

Sindicaliştii din confederaţiile la care a fost afiliat fostul sindicat din Fructus spun că au asistat neputincioşi la moartea unei întreprinderi foarte importante pentru agricultura Timişului şi că au făcut demersuri repetate pentru a arăta ciudăţeniile din procesul de privatizare al întreprinderii. Fără, însă, să fie luaţi în seamă nici de Ministerul Agriculturii, nici de autorităţile locale.

La sfârşitul anului 2000 a fost scos la vânzare SC Fructus SA, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor stabilind că metoda de privatizare va fi negocierea directă. Statul vindea pachetul majoritar de acţiuni de 50,3%, reprezentând 4,633.500 de acţiuni. Valoarea nominală a acţiunii era de 1.000 de lei, preţul de ofertă fiind de 5.108 lei pe acţiune. Pe ansamblu, Statul spera să obţină prin vânzarea pachetului majoritar de acţiuni cel puţin 23,6 miliarde de lei vechi, la nivelul anului 2000. Scoaterea la vânzare s-a anunţat într-un singur număr de ziar local, într-un singur număr de ziar central, la sediul societăţii, pe strada Gheorghe Lazăr nr. 26 şi la sediul Ministerului Agriculturii. În urma unei asemenea publicităţi – extrem de modeste raportate la valoarea obiectivului, Statul s-a dovedit a fi şi un negociator foarte slab – din 23,6 miliarde de lei vechi, cât era preţul pe care îl spera, a reuşit, după negocieri repetate, să dea pachetul majoritar de acţiuni cu 926,7 milioane de lei vechi, adică de cel puţin 23 de ori mai puţin decât spera.

Ulterior, după cum era de aşteptat, fabrica a intrat pe un curs descendent, care s-a finalizat cu închiderea acesteia. Începând de prin 2002, Cartelul sindical Alfa, la care era afiliat sindicatul de la Fructus, a început să facă petiţii atât la Ministerul Agriculturii, cât şi către Senat şi autorităţile locale, în care avertiza că „obiectul fabricaţiei practic a dispărut, iar numărul personalului s-a redus la aproximativ 20 de angajaţi". Răspuns nu a primit la aceste adrese decât din partea Ministerului Agriculturii, care dădea asigurări că totul e în regulă. Mai mult, tot prin 2002, Prefectura Timiş promitea că va sesiza Ministerul de Interne, cerând verificarea cercetării modului de privatizare a societăţii. Acest demers nu a avut însă nicio finalitate.

Lider Cartel Alfa: „Cu investiţii minime, Statul putea avea una dintre cele mai productive societăţi de acest gen din estul Europei”

Federaţia Cartel Alfa Timiş a fost una dintre cei mai vehemente contestatare ale felului in care s-a facut privatizarea la Fructus şi a modului în care structurile abilitate, atât cele central,– respectiv Ministerul Agriculturii şi Guvernul, cât  şi cele local, Consiliul Judeţean şi Prefectura Timiş, s-au implicat în privatizarea societăţii Fructus. Reprezentanţii Cartel Alfa spun că întreprinderea avea un interes strategic pentru cei din Ministerul Administraţiei şi Internelor şi din Administraţia Penitenciarelor, cărora le asigura o parte din hrană.

Fostul lider al Cartel Alfa Timiş, Ştefan Gogoşanu, menţiona că privatizarea s-a făcut într-o perioadă în care, la nivelul Parlamentului, se hotărâse, pentru un interval de câteva luni, să nu se mai facă privatizări, din cauză că era exact sfârşitul anului 2000, când se organizau alegeri.

Reprezentantul Cartel Alfa preciza în acest sens că s-a făcut sesizare inclusiv la Poliţia Economică, s-a făcut o verificare încrucişată, după care nu s-a mai primit niciun răspuns.

Conform Cartel Alfa, era clar încă din 1995 care va fi traiectoria societăţii, în momentul în care s-a început să se închirieze din active unor afacerişti arabi. „Să nu uităm că la un moment dat Fructus avea arondate şi 100 şi ceva de hectare de teren arabil, cu instalaţii de irigare, cu sedii care nu se mai ştie cum s-au desfiinţat, cine le-a vândut, cine le-a luat. S-au distrus sisteme de irigaţii care ar fi fost extrem de necesare acum, au dispărut proprietăţi ale fabricii din judeţ, a fost un jaf. Cu nişte investiţii minime, Statul putea avea una dintre cele mai productive societăţi de acest gen din estul Europei”, mai spune Ştefan Gogoşanu.

Potrivit Cartel Alfa, o suprafaţă de peste 50 de hectare, din zona Jimbolia, a fost scoasă din posesia Fructus-ului şi dată unor societăţi care se ocupau de arendarea pământului, şi nu se mai ştie ce s-a întâmplat după aceea cu acele terenuri. 

Începând din 1995, oficialităţile judeţene susţineau cu o insistenţă suspectă că Fructus trebuia mutată din acea poziţie centrală a Timişoarei. Sindicaliştii afirmă că reprezentanţii fabricii ar fi fost de acord cu mutarea, dar că trebuia construită mai întâi o locaţie potrivită, pentru a se aproba acest transfer. Mai mult de atât, afirmă că în fosta fabrică au fost utilaje scumpe, din inox – de exemplu, cuvele în care se preparau conservele – în cazul cărora nu ar fi fost normal să se accepte vânzarea la fier vechi, ţinând cont de faptul că erau echipamente noi.

Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii, declară că o asemenea întreprindere ar fi fost astăzi extraordinar de utilă pentru zona Banatului, şi nu doar pentru cazurile de supra producţie, ci şi pentru perpetuarea unor culturi în cazul cărora se industrializa recolta. „Fructus a a intrat însă într-un flux de afaceri imobiliare, şi aşa a dispărut”, adaugă Valeriu Tabără.

O industrie pusă pe butuci

În 1990 România se clasa printre primele zece ţări din lume exportatoare de fructe şi legume. Astăzi, producătorii mai fac doar un sfert din cantitatea de conserve de până la Revoluţie, adică numai 150.000 de tone.

Dacă înainte de 1989, fabricile foloseau legume şi fructe din serele şi livezile Cooperativelor Agricole de Producţie, astăzi, materia primă vine din import. Şi tot de acolo vine şi concentratul pentru cele 25.000 de tone de pastă de tomate pe care o mănâncă românii an de an.

Inginerul Ioan Ceauşescu, fratele lui Nicolae Ceauşescu şi ministru al Agriculturii, a pus bazele industriei de conserve în anii ’60, imediat după colectivizare. Ioan Ceauşescu a realizat o întreagă reţea de fabrici de stat specializată în prelucrarea legumelor şi fructelor. Reţeaua a fost împărţită între Întreprinderile de Producere şi Industrializare a Legumelor şi Fructelor, IPILF-uri, şi Întreprinderile de Legume-Fructe – ILF-urile. IPILF-urile erau 28 de fabrici mari de conserve (printre ele şi Fructus), iar ILF-urile, 41 de fabrici mai mici.

În anii '80, România a ajuns să producă 600.000 de tone de conserve din legume-fructe în fiecare an, dintre care 80.000 de tone este doar pasta de tomate.80% din tot ce însemna conservă românească pleca în Germania, Canada, Israel, Egipt, Orientul Mijlociu, ţările arabe şi în URSS.

Ruşii mâncau an de an un sfert din întreaga producţie românească de conserve. În Iran, de pildă, odată cu armele livrate de armată, România exporta şi marmeladă şi zacuscă pentru armată.

BOGDAN PITICARIU

Timpolis, stiri timisoara, privatizare fructus timisoara, gogosanu cartel alfa, valeriu tabara, saptamana verde berlin, producatori conserve legume fructe